Am povestit – în numărul pe luna mai 2023 al Mozaicului – cum am luat contact și cum am ajuns să colaborez, în vara lui 2004, la Reper românesc, mensualul bilingv (româno-francez) editat de comunitatea română din orașul Quebec în perioada 2003-2005. Experiența mi s-a părut demnă de relatat în condițiile în care revista, cu apariție relativ efemeră și tiraj destul de redus, nu numai că a încetat de mult să existe, dar nici nu este menționată în vreuna dintre lucrările de profil care inventariază, sub o formă sau alta, publicațiile de limbă română apărute în diaspora după căderea comunismului în România.
Despre o situație oarecum similară se poate vorbi și în cazul Doinei, o altă publicație românească apărută în partea franceză a Canadei, de data aceasta nu în capitala provinciei Quebec, ci în Longueuil, una din marile suburbii ale Montrealului și de la a cărei primă apariție s-a împlinit anul trecut un sfert de secol.
Asemeni Reperului românesc, dar cu câțiva ani înaintea lui, Doina a încercat să-și facă un loc al ei pe piața mensualelor de limba română din Canada, în aceleași condiții vitrege specifice presei din diasporă, dispunând de un tiraj redus și de o apariție care s-a dovedit efemeră. Doina a apărut pe piață, în format print, chiar mai puțin decât Reperul românesc, mai precis între iunie 1997 și iunie-iulie 1998. Doar 7 numere din revistă au văzut lumina tiparului în această perioadă, din care probabil foarte puține exemplare au rezistat timpului, autorul acestor rânduri fiind unul din rarii posesori ai tuturor numerelor apărute.
Și pentru că am vorbit de similarități, să evoc aici și aspectele mai importante care diferențiau cele două titluri menționate, Reperul românesc și Doina. Diferențele țineau mai întâi de publicul-țintă căruia i se adresau revistele – una, comunității românești din orașul Quebec, cealaltă comunității românești din Montreal – apoi de formatul diferit – una având aspectul unei reviste, cealaltă mai curând al unui ziar – și în cele din urmă de faptul că Reperul românesc era bilingv, pe când Doina apărea doar în limba română. Și mai era ceva care deosebea cele două publicații: dacă Reperul avea să se nască în 2003 dintr-o inițiativă comună, aceea a câtorva lideri ai comunității românești din Quebec, Doina a fost rezultatul demersului individual al unei basarabence inimoase care, constatând că „un ziar românesc pentru femei nu există la Montreal”, își propunea, în articolul-program de primă pagină, care deschidea primul număr al publicației editate de ea, „reunificarea eforturilor creative și artistice ale celor care au talent, dar nu și posibilitatea de a-l exterioriza”.
Pe Victoria Ciobanu – căci acesta este numele celei la inițiativa căreia s-a născut Doina – am cunoscut-o înainte chiar de a fi aflat de existența publicației editată de ea cu câțiva ani înainte (lucru ușor de explicat dacă ținem cont de faptul că Doina Victoriei apăruse în perioada 1997-1998 iar eu emigrasem la Montreal împreună cu părinții în octombrie 1999). Contextul întâlnirii noastre a ținut cumva de domeniul hazardului: în primăvara 2003, student la istorie fiind, în cadrul Universității Montreal, după terminarea semestrului de iarnă mi-am spus că până la plecarea în vacanța de vară, în România, unde aveam obiceiul să merg anual, puteam să lucrez ceva, timp de două-trei luni, pentru a pune deoparte niște bani în plus pentru cumpărarea din țară a unor cărți vechi, destul de scumpe, pe care mi le doream de ceva vreme.
Soluția identificată a fost găsirea unui job studențesc lângă campusul universității, într-unul din magazinele aparținând lanțului „Pharmaprix”, existent și astăzi și situat la intersecția a două artere importante din Montreal, Chemin de la Côte-des-Neiges și Chemin Reine Marie. Magazinul, care se întinde pe o suprafață considerabilă, deținea – pe lângă raioanele de produse de tot felul și un amplu sector farmaceutic, în cadrul căruia o parte din medicamente și din suplimentele nutritive erau disponibile clienților direct la raft, fără rețetă. Rolul meu ca angajat era acela de a completa cu produsele lipsă – aduse din depozitul magazinului, pe un căruț mobil – rafturile respective, o activitate ușoară în sine, dar al cărei inconvenient era că se desfășura pe tura de noapte, între orele 9 și 6 dimineața. Mai trebuie adăugat că magazinul nu se închidea niciodată, fiind deschis non-stop clienților, acest element precum și muzica care rula permanent în surdină pe toate raioanele împiedicându-te să iți ieși din ritm, în ciuda oboselii.
Acesta a fost contextul în care am ajuns s-o cunosc pe Victoria Ciobanu, angajată mai veche, la acel moment, a raionului de cosmetică din cadrul magazinului în care tocmai începusem să lucrez și în același timp editoare a Doinei, care nu mai apărea deja de ani de zile în format print, ci doar online. După ce ne-am cunoscut și am aflat că suntem amândoi originari din același spațiu cultural românesc, discuțiile nocturne au devenit o obișnuință pentru amândoi timp de mai bine de două luni, până în momentul când eu am plecat definitiv de pe postul ocupat în magazin pentru a veni în vacanță acasă, în România. Așa am aflat povestea Victoriei și mai ales a Doinei, publicația editată de ea la Montreal începând cu 1997 și din care Victoria mi-a oferit cu generozitate la scurt timp după aceea toate numerele care văzuseră lumina tiparului și pe care le păstrase în arhiva personală.
Asemeni altor mii de români, fie ei din dreapta sau din stânga Prutului, Victoria Ciobanu emigrase la Montreal, alături de soțul său, în a doua jumătate a anilor ’90. Nu direct, ci via Italia, unde trăise câțiva ani înainte să traverseze Atlanticul și unde se confruntase prima oară cu dificultățile vieții de imigrant, așa cum povestește pe larg în cadrul articolului „Noi, românii și mentalitatea noastră” (nr. 6 si 7 ale Doinei). Înaintea plecării de acasă, lucrase ani buni în cadrul Televiziunii de la Chișinău, unde nu numai că dobândise experiență, dar și pasiune pentru tot ceea ce ținea de mass-media, microb de care nu reușise să mai scape nici în țara frunzei de arțar. Din pasiunea aceasta se născuse deci în 1997 și Doina canadiană. Publicația a purtat mai întâi subtitlul „Ziar al femeilor românce” (primele 4 numere), ulterior pe acela, mai potrivit – căci nu era vorba propriu-zis de un ziar, în accepțiunea clasică a termenului – de „Magazin al femeilor românce” (următoarele 3 numere).
Cât despre titlul ales pentru noua publicație, Doina, nu, acesta nu făcea trimitere la celebra poezie a lui Eminescu, cum s-ar putea crede, mai ales venind din partea unei persoane cu origini basarabene, ci – așa cum aveam să aflu de la editoarea sa – la prenumele celei mai bune prietene a Victoriei Ciobanu de la Chișinău, Doina Aldea-Teodorovici, decedată, așa cum se știe, alături de celebrul său soț, Ion Aldea-Teodorovici, într-un tragic accident de mașină în toamna lui 1992, pe teritoriul României. De altfel, clipele de rememorare a amintirilor din Moldova natală care o legau pe ea și soțul ei de familia Aldea-Teodorovici erau singurele momente când partenera mea de dialoguri nocturne – altfel o persoană foarte hotărâtă și cu un tonus mereu optimist, de învingătoare – devenea nostalgică și se lăsa pradă tristeții.
Revenind la Doina și la momentul apariției ei, aceasta a ieșit pe piață pentru prima oară, așa cum spuneam, în iunie 1997, într-un format de 8 pagini de 38×29 cm, format care de la al doilea număr a „sărit” la 16 pagini, pe aceleași dimensiuni, structură pe care revista și-a păstrat-o mai apoi până la ultimul număr, respectiv numărul 7, din iunie-iulie 1998.
Și pentru că vorbim de structura propriu-zisă a revistei, să spunem că aceasta a fost gândită, de la primul și până la ultimul număr, în jurul a trei coordonate majore: una feminină (nu neapărat feministă!), cu accent pe viața și statutul femeii în societatea contemporană, una culturală, cu referire atât la viața culturală în general cât și la cea comunitar-românească de la Montreal, în particular, și în sfârșit una național-istorică, aceasta din urmă insistând îndeosebi pe trecutul și drepturile românilor basarabeni, din rândul cărora editoarea revistei provenea.
Prima axa tematică este circumscrisă de titluri precum „Filosofiile iubirii” (Victoria Ciobanu, nr. 1), „Mama-i mamă, nu-i muiere” (Letiția Cristolțan-Militaru, nr. 1), „Datoria de iubire” (Victoria Ciobanu, nr. 2), „Mici secrete femeiești” (Ana-Malvina Popescu, nr. 3, 4, 5 si 6), „Despre noi și sănătate” (Carmen Rusu, nr. 3 și 4), „Mici secrete pentru mari gospodine” (nesemnat, nr. 4 și 6), „La cât trebuie evaluat prețul unei femei care a făcut cariera soțului ei?!” (Livia Nemțeanu, nr. 5), „Bătăliile divorțului” (Livia Chiriacescu, nr. 7), „Femei bătute. Revolta spaniolelor” (Silviu Nemțeanu, nr. 7) sau „Les femmes dans leur vie privée” (rezumat al unui raport al guvernului Quebecului privind situația femeilor din respectiva provincie canadiană).
In cadrul celei de-a doua axe, cu tematică culturală, putem identifica titluri precum: „Actualitatea lui Eminescu în contemporaneitatea românească” (Silviu Nemțeanu, nr. 2), „Icoanele pe sticlă” (Antonio Merza, nr. 2), interviul cu Viorica Velescou (nr. 2), „Avuția spiritului” (Letiția Cristolțan-Militaru, nr. 3), „Mărturisiri” (Livia Nemțeanu, nr. 3), interviul cu soprana Anamaria Caliopi-Popescu (nr. 3), „Val David, 25 de ani” (nr. 3), „Pagini de jurnal” (Livia Nemteanu, nr. 4), „Printre gene…” (Ileana Anghel-Meșter, nr. 4), interviul cu Grigore Vieru (nr. 4), interviul cu harpista Stana Bunea (nr. 5), „Parfum de bârfe la Montreal” (cronică de spectacol semnată Vania Atudorei, nr. 5), „Caietele lui Cioran” (Silviu Nemțeanu, nr. 6), „Mia Pădurean – Amar și nădejde” (recenzie de carte semnată Basile Gliga, nr. 6) sau „Labirintul Cioran” (Livia Nemțeanu, nr. 7).
În sfârșit, în ceea ce privește axa tematică național-istorică abordată de articolele din cadrul revistei, aceasta este reprezentată în revistă de titluri precum „Enciclopedie istorică, 28 iunie 1940” (Silviu Nemțeanu, nr. 1), „Eu sunt român. Interviu cu Nina Ilașcu, soția martirului Ilie Ilașcu” (Tatiana Brânzeanu, nr. 1), „Acest pământ…” (Dumitru Matcovschi, nr. 1), „Basarabia” (diverse articole publicate sub acest titlu, nr. 1, 3, 5 și 7), „Octombrie roșu. Demitizarea istoriei” (Victoria Ciobanu, nr. 3), „Avatarurile Bucovinei” (Silviu Nemțeanu, nr. 4), „Gânduri la Marea Unire. Retrospective” (Silviu Nemțeanu, nr. 5) sau „Eminescu și unitatea națională românească” (Ioan Iosif, nr. 5).
Pe lângă cele trei mari teme evocate și care s-au regăsit permanent în paginile Doinei, o serie de alte rubrici au fost deseori prezente în toate cele 7 numere ale revistei, apărute în format print și mă refer aici, printre altele, la rubrica de corespondență cu cititorii (incluzând câteodată și o secțiune de matrimoniale), la cea de astrologie, la rețetele de bucătărie românească oferite cititoarelor gospodine sau la anunțurile periodice adresate publicului de către Consulatul General al României de la Montreal. Pe scurt, revista s-a vrut cât mai diversă și a încercat să ofere cititorilor o gamă cât mai variată de informații, pentru a-i convinge că merită cumpărată, căci trebuie spus, Doina era disponibilă celor interesați contra prețului de 1 dolar canadian pentru un exemplar. Un preț modic în fond, dacă ținem cont că celălalt mensual românesc care apărea la Montreal în aceeași perioadă (format asemănător, 28 de pagini), deci contemporan Doinei, se vindea cu 2,50 dolari canadieni exemplarul.
Acest articol a fost publicat și în revista Mozaicul (Craiova), nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2023.
