Victoria Dragu-Dimitriu, distinsă personalitate a generației șaizeciste, face parte dintre scriitorii care se definesc față de imaginile trecutului ca un fel de posteritate curioasă, scotocitoare și reparatorie.
Nu e vorba de trecutul personal, irizat de izbânzi și frustrări, izvor niciodată epuizat pentru poezie și evocări paseiste ori polemice, și nici de trecutul spectaculos al istoriei majore, obiect al marilor sinteze și tratate academice, ci de trecutul fragil și evanescent din culisele unei lumi marginale, din care și ea face parte, lumea literară.
Marginalitatea aceasta nu are nimic peiorativ, nu e o marginalitate socială, ci o extrateritorialitate spirituală. Cenaclurile despre cere scrie autoarea sunt insule de cultură, intense, vitale, risipite pretutindeni, în toate mediile sociale, și privite cu indiferență, ironie, suspiciune sau obtuzitate patentă de o lume majoritară, viețuind indiferentă la întrebări și probleme estetice ori literare. Ele sunt, de la caz la caz, aidoma unor laboratoare în care se experimentează noi formule literare pornind de la noi tipuri de sensibilitate, locuri de resuscitare creatoare a boemilor literari incurabili, porți de intrare spre o posibilă consacrare, saloane distinse de conversații și experiențe artistice semnificative sau pur și simplu, manifestări de grup în spații aleatorii, pe stradă, în cafenele, în parcuri, în cartiere modeste sau prestigioase, în București sau în alte orașe, animate de dorința de a promova idei originale ori șocante spre tulburarea inerțiilor și placidității obștești.
O radiografie, fie ea și aproximativă, a tipologiei celor care le frecventează ne indică totdeauna un lider ori un șef de școală – un nume greu sau chiar celebru precum Maiorescu, Macedonski, Lovinescu, Petre Pandrea, Miron Radu Paraschivescu etc. – un grup restrâns de valori sigure ale cenaclului, cu un talent recunoscut și respectat de toți membrii lui, un alt grup de aspiranți la consacrare, cel puțin la nivelul cenaclului și, uneori, când cenaclul are o dimensiune publică marcantă, când devine aproape o instituție, mulți frecventatori ocazionali care nu lasă decât urme infime sau deloc în paginile memorialistice. Se adaugă, firește, decisiv pentru coagularea ideilor, a identității și solidarității de grup, publicația aferentă – Convorbiri literare, Literatorul, Sburatorul, unu, Ideea europeană, Albatros etc.
Cartea se citește ca un roman cu numeroase personaje între care raporturile sunt foarte variate și schimbătoare. Și, firește, delimitate de timpul în care sunt contemporane. Există admirație, solidaritate, empatie, respect, compasiune, toleranță, așadar componente pozitive, mai ales în perioadele de consolidare și consacrare a unui cenaclu, urmate de multe ori de crize de orgoliu, ranchiune, invidii, despărțiri fruste și zgomotoase când presiunea exterioară duce la degradarea solidarității și la desprinderea unor membri, care aleg drumuri strict individuale spre a-și preciza și promova identitatea într-o lume literară îmbibată de iluzii și realități fictive.
Autoarea configurează aria cercetării sale din acest tom de peste 550 de pagini, încă de la început: „Oriunde s-ar desfășura existența unui cenaclu, indiferent în ce veac sau anotimp, el reprezintă, înainte de toate, întruchiparea conștiinței de sine a literaturii. Ceea ce contează cu adevărat este atmosfera de atelier: mai înainte de a impune scriitori sau a-i nimici în fașă, cenaclul făurește stări de spirit, sentimentul apartenenței, al identității, calea spre ceilalți, prietenii pe viață sau uri pe viață, stimă și sprijin reciproc, dincolo de orgolii, de capricii, de păcate de tot felul.” Și paragraful acesta introductiv – care ar putea servi totodată și de concluzie a volumului – se încheie cu un avertisment tranșant: „Dacă nu se întâmplă așa, înseamnă că nu este vorba de un cenaclu, ci de un grup inert, o adunătură, jalnică pierdere de timp colectivă și snoabă”.
Masa consistentă a informațiilor provine, în bună parte, din scrierile memorialistice ale unor cenacliști. Mulți dintre ei sunt puțin cunoscuți astăzi și Victoria Dragu-Dimitriu îi readuce într-o actualitate care, dacă nu corijează marea istorie literară, introduce, în schimb, nuanțe semnificative, de natură să rafineze percepția și înțelegerea unor circumstanțe și întâmplări problematice. Virgil Monda, Dimitrie Karnabatt, Victor Bilciurescu, Constantin Beldie etc. fac parte dintre aceștia, alături de mult mai cunoscuții Ștefania Velisar Teodoreanu, Sașa Pană, Vlaicu Bârna, Vlad Mușatescu și alții. Dar sursa cea mai bogată și mai semnificativă este de departe memorialistica lui Eugen Lovinescu de la care se pornește în partea a doua a cărții, subintitulată O Comedie umană – Agendele lovinesciene.
Când un cenaclu este menționat și evocat în două sau mai multe documente memorialistice independente, autoarea examinează comparativ cum sunt percepute diferitele evenimente ori raporturi omenești. Procedeul este incitant și, în același timp, asigură o rigoare, o justețe a evocării. Astfel, relațiile în aparență extrem de călduroase și de sensibile dintre Sașa Pană și Geo Bogza sunt descrise în mod diferit de cei doi diariști. Sașa Pană este mai liric, mai preocupat de simpatia reciprocă, în timp ce Bogza, în pofida extrovertirii sale afectuoase, este mai curând expeditiv și rezervat.
La fel, în cazul cenaclului Sburătorul, impresiile autorilor cititori ai producțiilor proprii sunt de multe ori total deosebite de ale lui Eugen Lovinescu, mentor copleșitor prin prestanța personalității și vastitatea operei. Și dacă se întâmplă, altcândva ca tensiunile dintre cenacliști să frizeze violența după cum povestește Victor Bilciurescu în raport cu Vlahuță și Macedonski, de regulă, confruntarea orgoliilor, deși sensibilă, nu alterează urbanitatea normală. Este situația tipică de la cenaclul Sburătorul unde observațiile și verdictele de multe ori radicale ale lui Eugen Lovinescu, nu impietează cu nimic relațiile mutual respectuoase dintre obișnuiții cenaclului. Noii veniți se conformează spontan acestor imperative nescrise de exigență și cordialitate.
De multe ori, Victoria Dragu-Dimitriu depășește tema strictă a cenaclurilor și oferă texte mai restrânse sau mai întinse despre scriitori ori evenimente bine cunoscute. La Matei Caragiale, de exemplu, cenaclul evocat este fictiv, cel al discuțiilor personajului narator cu Pașadia, Pantazi și Pirgu. Autoarea zăbovește îndelung asupra relațiilor dintre cei doi Caragiale, tată și fiu, fără să se înscrie într-o tabără sau alta, a celor care îi dau dreptate lui Ion Luca sau a celor care sunt înclinați să-l prefere pe Matei. Afară de Matei și Ion Luca Caragiale, numele lui Ilarie Voronca, Petre Pandrea, Mircea Berindei, Urmuz, Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu, Cella Delavrancea, Cora Irineu, Octav Șuluțiu sunt doar câteva exemple, alături de multe altele care au dreptul la o atenție deosebită, exprimată în pagini întregi de evocare.
La închiderea cărții, după parcurgerea tuturor poveștilor vesele, triste, dramatice sau tragice poți rămâne cu un sentiment surprinzător de serenitate. Dincolo de timpurile diferite, dincolo de oamenii care au fost și nu mai sunt, dincolo de întâmplări, iluzii, veleități și orgolii, dincolo de prietenii sau adversități, care s-au stins ori au fost uitate de urmași, dincolo de rătăcirile monstruoase ale istoriei, viața literară din șapte decenii de literatură până la mijlocul secolului trecut este, în cele din urmă, asemănătoare cu viața literară de azi. Continuitatea aceasta cimentează o tradiție și o identitate care nu ne pot lăsa indiferenți. Victoria Dragu-Dimitriu ne-a dăruit o carte inteligentă și fină ce ne incită să înțelegem, să tolerăm și, eventual, să iubim lumea literară de astăzi, la fel de complexă, de problematică și de pitorească precum cea de altădată.
Victoria Dragu-Dimitriu – „Povești cu cenacluri vechi din București, 1880-1954”, București, Editura Vremea, 2021, 558 p
