Cartea „La Moldavie dans l’oeil du cyclone russe” datorată ziaristului quebechez Michel Labrecque, asistat îndeaproape de actorul, regizorul și dramaturgul moldovean Mihai Fusu, nu este doar inteligentă și interesantă ci și, pe fundalul ambițiilor imperialiste ale Rusiei, oportună pentru înțelegerea situației complexe actuale a unei părți importante din Europa de Est.
Utilitatea ei se referă, din capul locului, la înlăturarea conului de umbră care a făcut mult timp mai puțin vizibil pentru opinia publică internațională traseul sinuos spre emancipare, democrație și prosperitate al unei țări mici, Republica Moldova, supusă unor presiuni neîntrerupte, interne și externe, de intimidare.
Pentru Michel Labrecque, situat în afara sensibilității naționale românești, Republica Moldova, La Moldavie cum îi spune el în spiritul tradiției franceze, „este o țară complicată, un creuzet de români și de ruși în care găsim, de asemenea, ucraineni, bulgari, găgăuzi. Românii visează la o reunificare cu România, rușii, la o reunificare cu Rusia. Moldova este prinsă între două lumi și nu știe pe care s-o aleagă”.
Autorul găsește unele asemănări între istoria „Moldaviei” și istoria Quebecului și citez doar una: „Moldovenii sunt într-un fel, quebechezii Europei de Est. Latini a căror limbă și cultură au fost oprimate de un imperiu nelatin.” Căci, continuă el, de astă dată repliat pe subiectul cărții, „Moldova este o țară care poate n-ar fi trebuit să existe. Iosif Stalin a sustras-o României în 1940, în cadrul unui pact germano-sovietic în timpul celui de-al doilea război mondial”.
Toate elementele ce complică istoria provinciei românești devenită republică sovietică și apoi, la destrămarea U.R.S.S republică independentă, provin din politica tipică a lui Stalin față de comunitățile etnice anexate dar cu o altă identitate decât cea rusească. Pretutindeni dictatorul georgian filorus a destrămat majoritățile etnice prin deportări de populații și instalări forțate în alte provincii cu alte majorități. Faptul a dus la un amestec artificial și la o conviețuire aparent pașnică dar, de fapt, doar înghețată, prin teroare de stat. Și caracterul pașnic, tolerant al acestei conviețuiri forțate nu a supraviețuit regimului comunist represiv. Resentimentele etnice au explodat atunci când teroarea a dispărut.
Scriitoarea bielorusă Svetlana Alexievici, distinsă cu premiul Nobel în 2015, a abordat în cartea ei „Sfârșitul omului roșu” (2013) dramele și tragediile post sovietice în țări și provincii precum Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Abhazia, Osetia de Sud. Dar scriitoarea bielorusă nu a fost interesată și de „Moldavia” așa încât, cartea lui Michel Labreque contribuie meritoriu la întregirea imaginii generale despre problematicul puzzle post-sovietic.
Autorul principal, secondat tot timpul de ghidul și interpretul său, Mihai Fusu, este un reporter ingenios care a ales, spre a construi imaginea sensibilă a fostei Moldove sovietice, calea mărturiilor directe. Aidoma scriitoarei bieloruse amintite, el nu judecă, nu produce analize amănunțite, nu polemizează cu nimeni, ci doar ascultă și dă seamă cu empatie de ce spun partenerii lui de dialog.
Evident, el simpatizează fără rezerve cu orientarea proeuropeană a majorității moldovenilor, dar asta nu-l împiedică să facă loc și punctelor de vedere opuse. Fără să le legitimeze, ci doar să le explice. Fiindcă el descoperă aspirații generale comune prin nimic reprehensibile, însă cu soluții diferite pentru satisfacerea lor. Mai toată lumea vrea pace, prosperitate, conservarea unei identităti particulare în raport cu ceea ce o amenință. Europa și viitorul proeuropean se impun tot mai mult majorității moldovene ca o variantă nu doar dezirabilă ci și posibilă. Pentru o bună parte însă a populației transnistriene ori găgăuze, varianta optimă este Rusia. Totul este contradictoriu și ezitant în condițiile unor propagande și acțiuni rusești înșelătoare și destabilizatoare. Din această cauză autorul este cu atât mai mult impresionat de energia și inventivitatea proeuropenilor care au reușit deja, în pofida unor resurse limitate, să marcheze puncte importante și să dea Republicii Moldova o înfățișare net ameliorată în raport cu cea veche sovietică, încă prevalentă în primii ani de la desprinderea, în 1991, de Rusia.
Michel Labrecque a vizitat „Moldavia” de două ori, în 1991 și 2023. El evocă, apelând și la confidențele prietenului Mihai Fusu, prima fază a emancipării moldovene de sub tutela sovietică prin restabilirea limbii române ca limbă oficială scrisă cu caractere latine și prin venirea la putere a Frontului Popular, partizan al unirii cu România. Dar, în pofida aspirațiilor spre un drum european, țara părea pe cale să fie sufocată de corupție, sărăcie și de influența copleșitoare a marelui vecin imperialist, care apela la politicieni locali, comuniști și rusofili.
Transnistria secesionistă era o amenințare permanentă pentru existența Republicii Moldova ca stat independent și suveran, în granițele ei recunoscute de comunitatea internațională. Și pericolul devenise acut mai ales după conflictul armat din 1992, dintre guvernul moldovean și autoritățile transnistreene, terminat cu instalarea unei garnizoane ruse în Transnistria.
Iar comunitatea găgăuză era total aservită Kremlinului.
Lucrurile par mult schimbate la a doua vizită. Michel Labrecque remarcă ascensiunea mișcării proeuropene și, la fel ca prietenul său Mihai Fusu, este impresionat de energia, competența și rectitudinea președintei Maia Sandu, care a reușit să promoveze cu eficacitate imaginea țării sale, atrăgând astfel fonduri europene pentru realizarea unor importante obiective economice. Campania ei împotriva corupției a fost mult timp – și este încă – sabotată de Rusia, care prin manevre insidioase a încercat s-o compromită pe Maia Sandu, cum a reușit, din nefericire, în cazul altor politicieni proeuropeni. Cu ea, însă, aceste manevre au eșuat.
Autorul mai constată și o nouă intensitate a vieții culturale și tehnologice, dar este decepționat de rata mare de emigrație, mai ales din rândul tinerilor, și de sărăcia care este încă foarte răspândită (80%) în mediul rural.
În ceea ce privește Transnistria, orientarea ei prorusă este, oficial, aceeași; politica represivă, după modelul rusesc, continuă, la fel și decorul imagistic vetust sovietic. Dar comerțul ei este pe jumătate orientat spre țările europene. Oamenii detestă războiul din Ucraina, fără să se exprime în public ori să acuze Rusia, iar o vice-ministră transnistreană se laudă cu privatizările din unele sectoare economice. Și deși mulți transnistrieni sunt încă susținători ai unei eventuale secesiuni, doxa comunistă pălește tot mai mult, iar tinerii emigrează în masă în căutare de lucru. În alte țări, nu și în Rusia. Este foarte probabil, avansează autorul, ca la întoarcerea acasă aceștia să abandoneze definitiv orientarea generațiilor dinaintea lor.
Transnistrienii, mai remarcă autorul, sunt oficial ostili guvernului moldovean, dar își procură pașapoarte moldovene, pentru situația în care „Moldavia” ar avea succes în tentativele ei de a intra în Uniunea Europeană. Reușita guvernului detestat le-ar asigura și lor un contact mult mai strâns cu Europa decât acum când sunt percepuți doar ca niște secesioniști înfeudați Rusiei.
Într-o situație asemănătoare se află și comunitatea găgăuză așa încât, privind de la nivelul anului 2023, pronosticurile po-zitive despre evoluția proeuropeană a Republicii Moldova au șanse în creștere să se împlinească. Dar drumul este încă lung și presărat cu multe obstacole. Cel mai important este războiul din Ucraina. Un deznodământ favorabil rușilor ar echivala cu o condamnare la eșec a eforturilor de integrare europeană. „Trebuie ca Ucraina să câștige”, spune un profesor moldovean expatriat în Canada, „dacă nu, Moldova e pierdută”.
Mai sunt apoi și problemele identitare care pentru autorul quebechez sunt prioritare și reamintesc iarăși de experiența Canadei și a Quebecului. Mihai Fusu admite chiar o ambiguitate structurală: „Râcâie un pic un moldovean și vei descoperi în interior un rus” E, desigur, o metaforă exagerată care dacă n-ar fi metaforă ar submina o mare parte dintre eforturile proeuropene ale guvernului Maiei Sandu. Dar ea provine din dorința lui Mihai Fusu de a evita extremismul naționalist. Căci observația lui amară este comună și Svetlanei Alexievici care spunea că „omul roșu”, homo sovieticus, cu toate tarele și insuficiențele lui este prezent pretutindeni în fostul imperiu și că ea însăși se recunoaștea în el.
Cartea lui Michel Labrecque, dincolo de latura ei strict documentară, e plină de observații pertinente și animată de parteneri de dialog – scriitori, ziariști, politicieni, artiști, militanți, profesori, studenți etc. – cu personalități viguroase și autentice. E o carte despre istoria unei țări și a unui popor expusă nu doar prin evenimente majore, ci și prin experiențele mărunte și semnificative, uneori opuse, ale unor oameni motivați să nu fie sub, ci deasupra vremurilor tulburi în care sunt nevoiți să trăiască. Moldovenii din excelenta carte a lui Michel Labreque și a colaboratorului său Mihai Fusu, nu boicotează, ci fac istoria.
„La Moldavie dans l’oeil du cyclone russe” (Septembre Éditeur, mai 2024), scrisă de Michel Labrecque în colaborare cu Mihai Fusu, este disponibilă la Archambault, leslibraires.ca și Renaud-Bray.
