Au trecut 36 de ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989. Cum ar trebui să percepem acești 36 de ani: cu dezamăgire sau cu încântare, confuzi și nedeslușiți sau, dimpotrivă, semnificativi și revelatori?
În univers există o lege implacabilă a curgerii timpului. În istorie, această curgere depinde în mare măsură de noi, locuitori și creatori într-un spațiu al umanității. Un spațiu democratic în bună parte a lumii, laic prin structură, dar tolerant și deschis spre diferitele atașamente față de transcendență, ca realitate divină, absolută.
În comunism, realitatea tragică a populației era într-o poziție joasă, supusă, astfel încât oamenii nu au putut distinge cu claritate ce li se întâmpla. În România anilor socialiști, chiar și intelectualii care încercau să iasă din această poziție ignorantă și să-și exprime viziunea mai clar și mai înalt, erau sancționați dacă nu corespundeau plăsmuirilor unui cizmar, devenit cel mai prețios fiu al poporului. Astfel încât, în 1989, majoritatea populației nu putea vedea lucrurile așa cum erau, iar cei care vedeau mai clar și mai bine erau opriți să vorbescă sau să se manifeste de către dictatura în care trăiau.
Este rațional să credem că oamenii au capacitatea să construiască o societate armonioasă, o lume mai bună, în pofida existenței unor voințe egoiste și întâmplătoare, care-și urmăresc exclusiv propriul interes. Ori, acțiuni dezinteresate ale oamenilor în favoarea semenilor lor au existat și vor exista mereu. A înțelege și a fi aproape de nevoile celuilalt este un fel de a trăi prin care îți pui în valoare umanitatea.
Dar atenție, toate regimurile totalitare au promis că știu mai bine decât noi înșine cum să ne facă fericiți. În consecință, noi, ceilalți, nu avem decât să ne conformăm directivelor ideologice ale sistemului. În situația în care nu suntem de acord, statul ne declară reacționari și va merge până la punctul în care ne va elimina, fiindcă ne opunem „binelui general”, lozinca manipulată de toate orânduirile tiranice. Ceea ce au ignorat aceste regimuri a fost faptul că acest așa-numit „bine general” nu poate fi înfăptuit fără libertatea de opinie și fără acordul convingerii particulare pe care orice ființă umană are dreptul să și-o exprime.
Fără conștiința rătăcirilor în care putem cădea potrivit intereselor egoiste, limitelor pasionale, tentațiilor, iraționalismului, nu ne ameliorăm nici pe noi, nici lumea în care trăim. Împotriva tuturor neajunsurilor istorice sau scepticismelor mentale, va trebui să mizăm în continuare pe capacitatea rațional-spirituală a oamenilor și pe faptul că avem conștiința trecutului cu ajutorul căreia putem construi o lume mai bună. Conștiința individuală și colectivă intră în joc atunci când imperfecțiunile trecutului sunt folosite pentru îmbunătățiri individuale și reforme vizând binele obștesc.
O radiografie a sistemului opresiv de dinainte de 1989
Imediat după Revoluție au apărut oportuniști care au știut să exploateze noul orizont de „libertate” în folosul propriu. Mijloacele contau mai puțin, deoarece unda de libertinaj și vid de control organizatoric lăsau loc liber pentru intensificarea multiplelor forme de corupție. Corupția exista, desigur, și în comunism, până la caricatura declarată a unei „epoci de aur” în care partidul profita de toată populația, pusă în situația de a mulțumi pentru frigul, foamea și spaima joasă în care era ținută și în plus, să aplaude, satisfacută, propria supunere. Cum a fost posibil așa ceva, să-ți glorifici propria supunere? Cum a fost posibil ca o întreagă țară să fie închisă într-un sistem penitenciar, din care nu aveai voie să ieși fără aprobări speciale nici măcar în lagărul similar, socialist? De răspunsul la câteva întrebări de acest tip depinde înțelegerea a ceea ce dorim să îmbunătățim pentru anii care vor urma.
Nu e cazul aici să intrăm în subtilități speculative de tip filozofic mai detaliat, deși tema merită și o asemenea dezbatere. Să precizăm fără echivoc: sistemul s-a impus prin trei trepte. La început prin violență și închisori, apoi prin continua tensiune și înfricoșare și mai apoi prin manipulare. Prima dată armata, apoi închisorile și bătaia, după care manipularea prin iluzia unei fericiri organizate statal, în care partidul și „dumnezeul profan” induceau ideea fericirii generalizate. Aceasta, desigur, cu prețul unei populații din ce în ce mai supuse, sărace și lipsite de opțiuni. Un fel de călugărie fără legătură cu Dumnezeu, o „religie” fără niciun fel de sacralitate. Deoarece toată supunerea de tip „religios” era transformată aproape ad-literam în obediență laică, profană. Nu era nevoie de niciun dincolo, deoarece acest transcendent era acum implantat direct în statul care dicta totul. Intruparea de tip profan, lipsită de orice fundament spiritual, se dovedea cumplit de funcțională. Și acest fenomen de preluare a dogmelor religioase, adaptate laic de către comuniști, ar merita un studiu parte.
Organizarea puterii de către minți inteligent-diabolice, prin control de partid asupra tuturor instituțiilor și, în principal, prin creația extraordinară a poliției politice numită deschis Securitate națională, a condus la controlul extrem de eficient al populației. Aceasta a acționat la început prin pedepse, înfricoșare și control, apoi prin confiscarea gândirii și de asemenea prin privilegii pentru cei care se înfrățeau și susțineau un asemenea regim. Ce nu face omul secularizat pentru a fi fericit și cel religios pentru a fi mântuit? Putem să ne îndoim dacă asemenea oportunități aveau vreo legatură cu moralitatea, dacă cei ce se înhămaseră la lingușirea stăpânilor vizau binele comunitar pe care îl clamau, sau erau satisfacuți doar de ipocrizia etică și avantajele în care se instalaseră.
De fapt, libertatea unora, puțini, s-a manifestat chiar și în asemenea condiții, fiindcă ea este fundamental o formă de rezistență interioară, ținând în principal de lumea spirituală a fiecaruia dintre noi. Dar aceasta doar în chip ideal, căci ea nu se poate realiza în chip real decât prin garanție constituțională și forme concrete de funcționare a instituțiilor statului. Deși fundamentală și necesară, și exercitată conștient și responsabil, libertatea individuală a fiecăruia devine reală prin garanțiile legale și instituționale pe care statul le asigură cetățeanului.
Ne întrebăm surprinși: cum este posibil să fie astăzi atâția nostalgici dupa o epocă ce s-a dovedit cel puțin o tristă și dramatică farsă istorică? Să fie faptul că oamenii de atunci nu și-au putut imagina altceva decât minciunile, legendele, pe care le trăiau? Să fie aparenta siguranță a locului de muncă forțat pe care statul se lăuda că-l oferea pe tavă? Statul de atunci nu-ți oferea loc de muncă, te forța să te duci acolo unde te repartiza, și dacă refuzai erai aruncat la canal, de unde nu știai dacă te mai întorci. Nimeni nu putea să se plimbe pe stradă orișicând, fără riscul de a fi legitimat de miliție, pentru a fi depistat dacă e parazit, „pierde-vară”, suspect de lenevie în ochii vigilenți ai aparatului de stat.
Să fie, pentru nostalgicii sistemului trecut, obisnuința o a doua natură și inerția socială ceva de care ne desprind cu greu, preferând să trăizscă în comoditatea impersonalului „se face”, „se zice”, „se cuvine” etc., pe care, de pildă, le critică filozofia heideggeriană? Poate că nu toată lumea are nevoie să fie liberă, să gândească deschis, creativ – mulți se mulțumesc să li se spună, să li se facă, să li se dea.
Poate că închisoarea lărgită din care făcea parte și România acelor ani, alături de cumplitul lagăr sovietic, era doar o formă prin care s-a ajuns să se controleze spiritul oamenilor, acolo de unde nu mai exista nicio cale de întoarcere pentru voințele anihilate. Aceste voințe aparțineau unei majorități care a primit Revoluția ca pe un cadou și o invitație de a ieși din inerție și a privi cu admirație la excepția care s-a întrupat din mijlocul poporului român. Aceste noi modele reprezintă valoarea celor care au fost capabili să se mențină drepți și să se comporte ca eroi. Aceasta s-a dovedit de netagăduit la Timișoara și mai apoi în celelalte orașe ale țării. S-a afirmat despre ei c-au fost mămăliga în stare să pleznească târziu, de fapt esența conștiinței noastre mai bune, obținută cu sacrificiul suprem.
Incredibil este faptul că acești eroi care s-au jertfit, nu există nici astăzi pentru lacheii securității, pentru care în România nu a fost revoluție, ci doar o lovitură de stat împotriva lor și a ordinii pe care o slujeau. Desigur că armata care, într-o a doua etapă, s-a desprins de netrebnicia regimului, a jucat un rol important în reușita celor care-și riscau propria viață în stradă. Au înțeles-o încă de la început cei care strigau „armata e cu noi!’’, în pofida ezitărilor tragice ale momentului. Și fără ei și curajul lor fondator, România nu s-ar fi putut reconstrui moral, civic și istoric, nu ar fi putut păși într-o lume în care să re-configureze un ideal democratic.
O tranziție dificilă
Din nefericire, trecerea României de la o dictatură cumplită la o democrație tânără nu a fost obiectiv posibilă fără haos, suferință și contradicții. Un anumit tip de economie, controlată și centralizată, a început să se destrame, iar închegarea uneia de piață în care să funcționeze libera inițiativă, proprietatea privată și stimularea prin concurență și profit, a fost laborioasă. De fapt, acestea erau practici total necunoscute pentru românii care doreau o viață mai bună.
Din fericire, în planul libertății de expresie au apărut primele ziare cu diverse orientări, s-au format multiple partide, diferite de unicul partid comunist, societatea civilă a început treptat să se organizeze, instituțiile statului au primit, chiar dacă prea formal, o nouă viziune.
Totuși, entuziasmul celor care au luptat la Revoluție era prea intens pentru realizarea lor imediată. În consecință, mulți au început să-și piardă speranțele și să se orienteze către „țări mai calde”. Schimbările erau lente, persistau inerții stânjenitoare, reformele nu satisfăceau așteptările. Exista incontestabil un tragism al celor care au participat la Revoluție și i-au supraviețuit, în așteptarea unei privatizări echitabile. Ori, securitatea sau cei aflați la pârghiile de conducere, puneau acum mâna pe un tip de „dictatură economică”, privatizându-se prin sistemul de conexiuni la nivel înalt, la care cetățeanul revoluționar nu putea nici măcar visa.
Să recunoaștem însă valorile și realizările incontestabile ale României actuale
După 1989, un fenomen ireversibil a început să devină tot mai clar. România nu mai era orientată spre comunismul monolitic și începea, chiar și în condițiile tranziției greoaie și deficitare, să dorească integrarea în valorile lumii civilizate. Reușitele intrarii în NATO în 2004 și mai apoi în Uniunea Europeană în 2007 pot fi considerate mari victorii pentru confirmarea identitară a românilor ca membrii unei familii cu largi valori democratice. În plan pragmatic, rezultatele au început să apară mai ales după 2007, când investițiile străine au început să dea roade – anumite servicii și infrastructuri au început să se modernizeze, internetul și domeniul inteligenței artificiale au devenit tot mai pregnante.
Călătoria fără vize în Europa și observarea unor modele noi, cât și posibilitatea de a munci în întreaga comunitate europeană, reprezintă un spor de experiență pe care programele de atragere a românilor ar trebui să le mentioneze mai mult. Ar fi necesar chiar un vast program bine conceput, concret, de încurajare a întoarcerii acasă a milioane de români care pot contribui la dezvoltarea țării prin calificarile și experiența acumulate în Occident.
Dar trebuie luptat în primul rând împotriva corupției, atât politice cât și instituționale, pentru o reformă fundamentală și funcțională a învățământului, pentru modernizarea sistemului de sănătate, infrastructura șoselelor și a căilor ferate, reducerea diferențelor între mediul rural și cel urban. Este necesară, fără a neglija investițiile străine, o mai mare independență economică, industrială și agricolă, care să permită țării să dobândească încredere în forțele proprii. România dispune de importante resurse naturale care trebuie transformate în produse finite. Biodiversitatea și frumusețea naturală sunt resurse de necontestat, pe care turismul românesc le-ar putea valorifica mai bine.
Măsurile de îmbunătățire a situației actuale și de dezvoltare concretă și ambițioasă se pot face pe domenii specifice (justiție, educație, sanatate, economie, agricultură, tehnologie, cultură civică, protecția mediului, aspect edilitar etc). E de dorit ca aceste cuvinte să nu se oprească la nivelul retoricii. Sunt anumite aspecte simple asupra cărora dacă se intervine rapid, lucrurile se îndreaptă mai ușor.
Oricât de mari ar părea că încă deficiențele și provocările din cuprinsul vieții românești de astazi, trebuie să recunoaștem reușitele incontestabile pe care țara noastră le-a făcut după 1989. Astăzi Romania are o Constituție democratică, cu un pluralism politic de reală efervescență, pe alocuri excesiv, dar pe care nu și l-ar fi putut măcar imagina în comunism. Este o țară în care libertatea presei face ravagii, mai mult decât ne-am aștepta uneori, dar asta favorizează manifestarea liberă a opiniei, pe întreg întinsul mas mediei românești. Unui tânar de astăzi căruia i s-ar arăta un ziar comunist, când toată lumea închina imnuri de laudă sacrificiilor, foametei și sărăciei generalizate, nu i-ar veni să-și creadă ochilor. Deși se observă o oarecare imposibilitate de eliminare a unor mentalități și a unei forme de corupție persistentă, condamnarea unor politicieni sau persoane cu funcții înalte în stat sau în infrastructura economică, birocratică, sunt exemple de real progres în consolidarea independenței justiției. Asemenea condamnări erau de neimaginat în comunism, acolo unde nomenclatura și structurile aferente erau zei pe pământ.
Deși sectoarele de activitate nu sunt dezvoltate uniform, este laudabilă ascensiunea competiției în domeniul IT-ului, cât și, parțial, al automobilelor și al tipurilor de energie modernă, ecologică. Creșterea PIB-ului reflectă existența unor sectoare de dezvoltare competitivă și demonstrează creșterea nivelului de trai al populației. Telefonia mobilă este extrem de răspandită și accesibilă unui procent foarte mare din populație. Internetul funcționează la un nivel de viteză extrem de competitiv, iar accesul la produse, servicii, tehnologii avansate, inexistente înainte de 1989, plasează tineretul într-o formă de comunicare mass-smedia demnă de modernitate.
La ora provocărilor globale, o pledoarie pentru umanitate
N-aș vrea să-și închipuie cineva că istoria este în chip necesar un fel de scară spirituală în care conștiința oamenilor urcă tot mai sus, fără căderi și fără riscul de fi aneantizati de catastrofe. Primejdiile pe care le implică dezvoltarea modernității, cu toate binefacerile ei, sunt în același timp extrem de alarmante, începând cu cele politice, industriale, tehnologice, ecologice, epidemologice etc. Drumul progresiv și întotdeauna urcător și esențializat din filozofia lui Hegel este valabil din perspectiva unui idealism absolut. Încrezător în partea mai rezonabilă de care dispune umanitatea, autorul vede drumul spre fericire ca fiind posibil. Un parcurs în care conștiința libertății sporește, realizându-se pe sine, până la atingerea celei absolute. Aparent, aceasta nu se întâmplă decât în chip idealist și mai ales nu în condițiile unei asemenea adversități, provocări și diferențe statale care se desfășoară astăzi pe glob. Dar pentru filozof, concepția absolută este și fericirea absolută! Fiindcă totul depinde de grandoarea unei gândiri căreia porțile universului îi sunt deschise.
Și totuși, cum să evităm astăzi dispersiunea într-o lume plină de contraste și împovărată de atâta supraechipare și, în același timp, de incredibilă sărăcie? Cum să facem ca puterea însăși să nu devină o imprecație, o întoarcere împotriva noastră? Cum putem preveni megaputerea inteligenței artificiale, în mijlocul unor obiecte din ce în ce mai performante, ce riscă să rătăcescă atâtea inimi și suflete? Poate tehnologia să devină o nouă formă de transcendență care să amenințe raportul cu bunul Dumnezeu? Care sunt mijloacele noastre umane, în fața forței inteligenței artificiale, care ne obligă să ne clarificăm capacitățile preventive?
Oricât ar părea de idealist sau neîntemeiat, dacă suntem conștienți de ce lume vrem să construim mai departe, nu avem alte mijloace decât tăria înțelepciunii care își are substanța în ea însăși, cu toată gama sufletească de care dispune omul conștient de menirea sa pământească. Nu o rațiune rece lipsită de inimă, nici una doar artificială, ci una care să recunoască tăria sufletului și să valorifice puterea mașinii, astfel încât oamenii să-și păstreze ce au mai de preț: căldura umană, bunăstarea, conviețuirea demnă, în libertate, a tuturor.
