Dacă n-aș fi știut că volumul acesta este debutul ca romancieră al unei compatrioate românce, aș fi zis că citesc un roman scris de un autor consacrat și cu o operă consistentă la activ, de mai multe volume. Nicidecum un roman de debut care, chiar dacă ar fi interesant și meritoriu, ar avea totuși și unele ezitări ori nesiguranțe, până la un punct inerente unei prime experiențe editoriale.
Romanul Laurei Nicolae, distins cu prestigiosul premiu Robert-Cliché pentru debut, este însă complex, excelent construit, cu o galerie de personaje pe cât de variată, pe atât de viabilă, cu o cunoaștere temeinică până la amănunte a lumii și a mentalităților evocate și, în plus, cu calități literare ce țin de o maturitate artistică incontestabilă. Este, scurt spus, un roman foarte bun scris de o scriitoare foarte bună.
Autoarea a ales o epocă și un an – 1975 – din plin regim comunist, când începeau să apară unele semne ale degringoladei totale din deceniul următor, dar în care existau totuși și zone cu o vagă continuitate cu lumea interbelică. Totul se petrece într-un cartier relativ izolat al Bucureștiului, Andronache, dincolo de podul Colentina – cartier liniștit, cu oameni gospodari și cumsecade aparținând unor straturi sociale foarte diferite, de la țigăncile Ioana și Geta la veteranul de război căpitan de aviație Stănescu și aristocrata Eleonora Filipescu. Ar fi vorba deci de o mahala, dar cartierul este cât se poate de respectabil și de civilizat. Nicio notă nu aduce aminte de mahalaua lui G.M. Zamfirescu și cu atât mai puțin de Groapa lui Eugen Barbu. Andronache este în fapt un loc paradiziac, în care istoria, marea istorie agitată de fantasme ideologice și geopolitice, nu tulbură nici viețile oamenilor, nici relațiile dintre ei. Căldura toropitoare, vegetația bogată – pădure, vii, grădini – rutina cotidiană a oamenilor, ciudățeniile și înclinațiile unora dintre ei pentru explorările paranormale ale trecutului, prieteniile și animozitățile lor sugerează mai curând o lume consubstanțială cu lumea din nuvelele și romanele lui Gabriel Garcia Marquez.
În centrul acțiunii se află o familie – familia Marcu – în jurul căreia gravitează toate celelalte personaje, potrivit unui topos curent în numeroase romane și din alte literaturi. Nepoții familiei, Gabriela și Andrei, urmați de bunicul lor Constantin, sunt cei care descoperă evenimentul fondator al istoriei narate – agresiunea suferită de un vecin, Spiridon Popescu, bătut violent și lăsat aproape mort alături de câinele său ucis.
Romanul pare a intra pe teritoriul literaturii polițiste fiindcă există o anchetă cu un polițist plictisit și pe jumătate abulic, un stagiar lipsit de experiență și, de asemenea, martori, interogatorii, cercetări, declarații și denunțuri. Intriga polițistă este însă secundară în contextul foarte bogat în detalii, situații și plonjări în trecutul personajelor, toate fără nicio legătura cu ancheta. Și deznodământul ei, la fel.
Partea esențială a romanului constă în evocarea unei lumi cu peisajele, oamenii, misterele și farmecul ei, astăzi, toate dispărute. Realitatea cotidiană și banală se transfigurează în contact cu imaginarul, la fel ca în operele far ale realismului magic. Personajele devin enigmatice, surprinzătoare, cu istorii personale vechi, abia schițate, abia sugerate dar nu mai puțin evidente. Andrei, nepotul lui Constantin Marcu, este fascinat de ochiul verde, de sticlă, al aviatorului veteran Stănescu, și retrăiește, privindu-i sclipirile, toată tensiunea, toată drama prăbușirii acestuia cu avionul. Tot astfel, examinând fotografiile de familie, el recreează trecutul cu întâmplări, circumstanțe și detalii care depășesc cu mult imaginea fotografică: „El putea să se plimbe în trecutul bunicului ca în interiorul unui decor de teatru”.
Dar Andrei nu e singurul care este capabil să depășească limitele realității plate. Geta țiganca, citind în cărțile ei de joc, o avertizează pe Sofia, soția lui Constantin, despre iminența unei morți apropiate în familia Marcu; un fântânar excentric descoperă cu ajutorul unei crengi de salcâm un izvor de apă pe care niciunul dintre specialiștii profesioniști nu reușiseră să-l găsească; Puiu, fiul timid și neîndemânatic al Eleonorei Filipescu, un fel de Niculăiță Minciună din proza lui Brătescu-Voinești, dar mult mai complex psihologic, devine o vedetă a cartierului datorită talentului său de apicultor; aviatorul Stănescu, invalid de război, este împreună cu prietenul său inginerul Lilian, constructorul unui motor, miraculos pe vremea aceea, de automobil electric.
Romanul se termină întrucâtva brusc, ritmul narațiunii se accelerează și trece cu ușurință peste amănuntele care până acum hrăniseră șarpanta construcției. S-ar zice că Laura Nicolae nu vrea să epuizeze materialul aflat la îndemână și că istoria străzii Escalei va continua. Putem desluși în ultimele capitole ale cărții umbra unor posibile romane viitoare. Ar fi romanul tinereții romanțioase a lui Constantin Marcu, romanul de familie al nepotului său Andrei, romanul aviatorului Stănescu, cel obsedat de zbor, de aventura vieții sale și de istoria Bucureștiului, romanul aristocratei Eleonora Filipescu, personaj dickensian cu mare potențial de dezvoltare etc.
Marea scriitoare quebecheză Marie-Claire Blais a publicat în 1995 o carte extraordinară, Soifs. Succesul în fața criticii și a publicului a îndemnat-o să transforme romanul acesta într-o trilogie, cu personajele episodice abia conturate în volumul întâi reluate în următoarele, spre a deveni importante, daca nu chiar protagoniste. Dar în cele din urmă, Soifs nu a fost o trilogie, ci o serie somptuoasă de zece romane!
E oare hazardat să presupunem că Rue Escalei ar putea să aibă o urmare? Ar fi un demers literar interesant.
Nu se cuvine să încheiem comentariul acesta fără să semnalăm veracitatea personajelor și fluiditatea narațiunii. Comentatorii quebechezi au remarcat lumina și imaginea seducătoare a cartierului bucureștean. Nu e vorba de o idealizare ci de un realism perfect viabil. România a fost și așa cum se vede în cartea Laurei Nicolae, nu doar o țară cu un regim politic inept, acoperită de închisori și cu o populație înfometată viețuind în sărăcie și represiune.
Mai e de remarcat că romanul Laurei Nicolae a apărut la Editura VLB, fapt ce reprezintă o tulburătoare și plăcută coincidență. În urmă cu puțin peste treizeci de ani, în 1993, la aceeași editură, apărea romanul Fortuna Star, un best seller unanim apreciat de critică și de cititori, semnat de un alt scriitor român, Anton Anghel. Dar Anton Anghel nu a mai produs apoi nimic în afara acestui roman pasionant și de mare succes. Îi doresc scriitoarei Laura Nicolae să nu repete discreția literară a predecesorului ei.
Laura Nicolae – „Rue Escalei”, Montreal, VLB éditeur, 2024, 408 p
