De la traumă fizică la forță creatoare, povestea unei pictorițe care reinventează limbajul vizual într-un univers tensionat, suspendat între mit, materie și vis, acolo unde culoarea însăși devine o formă de libertate profundă. În rândurile de mai jos, un interviu cu artista Carmen Smutneac realizat de scriitoarea Virginia Mateiaș.
În arta lui Carmen Smutneac, culoarea nu doar luminează, ea strigă, se împotrivește, respiră. Cu un spirit tăios și pătrunzător, artista construiește un univers vizual ancorat în arhitectura medievală, în mit și în memoria colectivă, dar mereu traversat de o modernitate nervoasă, neliniștită.
Carmen Smutneac lucrează în serii, în colaje, în straturi – dar mai presus de toate, lucrează în timp, acel timp circular care trece prin trup, prin pictură și prin tăcere. Arta sa se naște dintr-o biografie marcată de suferință; a învins moartea acolo unde medicina nu mai lăsa nicio speranță. Și totuși, pictura ei nu este o rană expusă, ci o formă tăcută de rezistență.
Textura, acumularea, suprapunerea devin limbajul ei, un mod de a pune întrebări, de a oscila între real și oniric. Preocupată de relief la fel de mult ca de interioritate, de simbol la fel de mult ca de libertatea expresiei, Carmen Smutneac este o supraviețuitoare care pictează nu pentru a vorbi despre sine, ci pentru a ne conduce, fără ostentație, către o altă realitate.
Virginia Mateiaș: De la „Caruselul Timpului” la „Mașina de Mirage”, titlurile lucrărilor tale par să formeze o meditație continuă asupra timpului. Ce înseamnă timpul pentru tine: dușman, refugiu sau aliat?
Carmen Smutneac: Sunt profund fascinată de Timp. Pentru mine, el este deopotrivă dușman, refugiu și aliat, pentru că refuză să fie redus la o singură definiție. Se desfășoară ca o succesiune de imagini și simboluri, asemenea unei parade circulare, așa cum am evocat în expoziția Caruselul Timpului. Personajele, detaliile și semnele se împletesc peste epoci, iar caruselul devine simbolul rotației eterne, al ciclului nesfârșit.
Prin contrast, în Mașina de Mirage am explorat dimensiunea liniară a timpului, prin figuri fantastice și forme arhitecturale care amintesc de turnirurile medievale și de Renaștere.
VM: Pictura ta este profund simbolică, hrănită de imaginarul colectiv, de mituri și legende. Criticii au remarcat o „neascultare deliberată” față de convenții ca marcă distinctivă a operei tale. Ce logică urmezi atunci când pictezi?
CS: Urmez doar propria mea logică. Fie că este instinctivă sau atent construită, pictura este pentru mine cel mai firesc limbaj prin care pot transmite ceea ce simt. Simbolurile ocupă un rol central în lucrările mele: folosesc obiecte din epoci diferite, imagini și semne care traduc indirect o emoție, o idee sau un gând.
Interacțiunea dintre figuri și simboluri adaugă straturi de sens pânzelor mele figurative, acolo unde realul și miticul se întâlnesc și dialoghează.
VM: Ai expus în Belgia, Statele Unite, Japonia, România, Olanda și Canada. Cum se schimbă percepția publicului asupra artei tale în funcție de contextul cultural?
CS: Cred cu tărie că arta nu cunoaște granițe. Totuși, am observat că felul în care publicul îmi recepționează lucrările variază în funcție de continent și de bagajul său cultural.
În Europa, spectatorii tind să fie mai atenți la dimensiunea simbolică și figurativă a picturilor mele, la referințele lor istorice și culturale. În alte părți ale lumii, reacțiile sunt mai instinctive, mai emoționale și consider acest lucru la fel de valoros și semnificativ.
VM: În 2015, ai primit două Medalii de Aur: la The 32nd International Competition Gala – Visual Arts / Sound / Light (Montreal, Canada) și la The 41st International Exhibition (Belfort Museum, Bruges, Belgia). Lucrările premiate dezvăluie o puternică dimensiune figurativă, dar tu ai explorat de-a lungul timpului și abstracția, simbolismul, dualitatea. Cum îți alegi limbajul artistic? Ce te ghidează în procesul de creație?
CS: Am experimentat abstracția pentru o perioadă scurtă, dar am înțeles repede că nu îmi permite să exprim ideile și emoțiile care mă animă. Astăzi, corpul uman se află în centrul creației mele, modificat și reinterpretat în funcție de compoziție, culoare, lumină și mesaj.
Nu îmi aleg limbajul vizual de la început; el se naște prin actul picturii, prin linii, culori, texturi și gesturi. Lucrarea se transformă pe parcurs. Ceea ce mă ghidează cu adevărat este dorința de a transmite emoții, stări, revolte și trăiri prin jocul formelor și al culorilor.
VM: Dacă ai putea petrece o după-amiază cu o personalitate din orice epocă sau domeniu, pe cine ai alege?
CS: Aș alege un arhitect medieval, din perioada goticului timpuriu. L-aș întreba unde și cum s-a format și, apoi, i-aș adresa întrebarea care mă urmărește de ani de zile: cum și de ce a avut loc prima tranziție — de la stilul romanic, cu arcadele sale rotunde, la arcul frânt care a dat naștere arhitecturii gotice și marilor inovații din construcția catedralelor?
Mi-ar plăcea să aflu ce cunoștințe matematice și inginerești poseda și de la cine le învățase. Dar mai presus de toate, mi-ar plăcea să fiu martoră, măcar pentru o zi, pe un astfel de șantier extraordinar.
