De la sângeroasa cucerire a Imperiului Aztec la „conchistadorii numerici” de astăzi, Giuliano da Empoli propune în noua sa carte, L’heure des prédateurs, o radiografie necruțătoare a puterii. Fost diplomat, autorul ne introduce în culisele unei lumi dominate de „lideri borgieni” și de dictatura algoritmilor implacabili. Scriitorul Mircea Gheorghe analizează această cronică a unei distopii anunțate, în care democrațiile par neputincioase în fața liderilor autoritari și a noului cult al eficienței post-umane.
Giuliano da Empoli (n. 1973) este un scriitor italiano-elvețian bilingv (franceză și italiană) care, în tinerețe, s-a ilustrat în cariera diplomatică până când, cu începere din 2016, a abandonat-o spre a se consacra exclusiv scrisului – romane și eseuri reflexive despre sfera politicii.
Rostul minusculei notițe biografice de mai sus este ca să înțelegem că atunci când scrie despre politică, autorul nu este un cercetător academic ori un eseist provenit din lumea jurnalisticii, ci un gânditor din interiorul circului politic. Analizele lui combină rigoarea informațiilor cu exactitatea și vivacitatea observației directe și cu o experiență trăită cu luciditate, așa încât, textele sale nu conțin tendințe politice partizane. Ne întâlnim în L’heure des prédateurs cu o viziune alarmantă asupra viitorului și cu o lume a politicii mult deosebită în culisele ei decât ce se poate vedea din afară.
Punctul de plecare al cărții este un eveniment din secolul al XVI-lea care a transformat istoria continentului american. Este vorba despre cucerirea Imperiului Aztec de mica trupă de războinici spanioli, conduși de Hernan Cortes, între 1519 și 1521. În ezitarea, timiditatea și dorința de conciliere a împăratului aztec care, involuntar, a încurajat oamenii lui Cortes, Giuliano da Empoli descifrează o dinamică întrutotul valabilă și astăzi. Am intrat, potrivit lui, într-o epocă a prădătorilor în care incapacitatea democrațiilor, totuși încă puternice, de a lua decizii ferme de descurajare a agresivității adversarilor autocratici, și ineficacitatea obsesiilor lor de conciliere vor conduce la conflicte și la catastrofe cu urmări incalculabile pentru societatea omenească.
Autorul are în vedere două categorii de prădători. Cei dintâi sunt liderii autocrați care seamănă haosul în lume și exploatează în acest scop pasivitatea adversarilor lor. El îl citează pe Vladislav Surkov, fost consilier de încredere al lui Vladimir Putin, care explica mecanismul agresivității doar cu puțin timp înaintea invadării Ucrainei din 2022. Societatea, susținea politicianul rus erijându-se în filozof al istoriei, este supusă legii entropiei astfel încât liniștea prea îndelungată, stabilitatea, sfârșesc prin a produce dezordine, haos intern. Soluția optimă este ca haosul acesta să fie exportat. Așa, afirmă Surkov, au făcut romanii cu imperiul lor și tot așa – americanii în secolul trecut. Așa trebuie să facă și Rusia acum. Concluzia este clară: „expansiunea nu este doar o idee, ci adevărata rațiune existențială a istoriei noastre” (a Rusiei, M.G.).
Dar lucrurile nu sunt spuse cu o asemenea claritate decât de propagandiștii ori de complicii liderilor autocrați. Aceștia își disimulează intențiile, făcând totuși publice elucubrațiile colaboratorilor lor, sub pretextul că ele sunt opinii neoficiale, admise să circule ca un semn de pluralitate a punctelor de vedere, așadar de democrație!
Giuliano da Empoli îi rezervă câteva pagini de analiză lui Donald Trump, lider hiperactiv dar „analfabet funcțional” care, deși nu citește absolut nimic, nici măcar notele colaboratorilor săi, este „o formă de viață extraordinar de adaptată la timpul prezent”. „Nu există, practic, nicio relație între puterea intelectuală și inteligența politică” susține Giuliano da Empoli. Lumea e plină de oameni superinteligenți care au dat faliment în politică în timp ce Trump „poate să atingă o formă de genialitate în felul său de a intra în rezonanță cu spiritul timpului.”
Forma de genialitate la care se referă autorul italian are legătură cu populismul, cu talentul lui Trump de a inventa slogane percutante care răspund unor neliniști populare, precum și cu abilitatea de a formula insulte grosolane, dar inventive, ce-i obligă pe adversarii lui să facă pasul înapoi și să-i cedeze inițiativa. Iar spiritul timpului constă într-o adâncire a haosului indus de abandonarea regulilor, de care prădătorii se folosesc spre a-și promova obsesiile lor de putere și de dominație.
Categoria acestor prădători descinde, susține Giuliano da Empoli, din Principele lui Niccolo Machiavelli care a făcut din personajul său Cezar Borgia, prototipul liderului acționând în afara tabuurilor morale, urmărind doar interesul de stat și dominat de ambiția de a învinge cu indiferent ce mijloace. Liderii autocrați și agresivi din zilele noastre sunt așadar borgieni și au deschis o nouă eră de violență „fără limite”. Și chiar dacă democrațiile par încă solide, „nimeni nu se poate îndoi, ce e mai dur o să vină”.
„Ora prădătorilor, conchide Giuliano da Empoli, nu este în fond decât o întoarcerea la normalitate. Anomalia fiind mai curând scurta perioadă în cursul căreia ne-am gândit că putem struni căutarea sângeroasă a puterii printr-un sistem de reguli.”
Perspectivele devin și mai pesimiste după evoluțiile din ultimii câțiva ani, de când, alături de prădătorii borgieni, au apărut și prădătorii lumii tehnologice care amenință și ei elitele politice tradiționale cu aneantizarea.
Cartea lui Giuliano da Empoli urmărește astfel firul unei evoluții tenebroase către o aventură posibil letală pentru civilizația umană. Prezentată de unii ca un marș triumfal spre o lume sută la sută rațională, această evoluție este, pentru fostul diplomat, un marș spre o realitate distopică în care omenirea, dependentă de tehnologiile autonome și incontrolabile pe care le-a creat, va deveni accesorie și inutilă.
Se înțelege din cartea lui Giuliano da Empoli că prădătorii tehnologici sunt de fapt prădătorii finali. „Noile elite tehnologice precum Musk și Zuckerberg nu au nimic în comun cu tehnocrații de la Davos” locul sacru al întâlnirilor anuale pentru elita mondială din toate domeniile.
Dar, într-o primă etapă, prădătorii tehnologici colaborează îndeaproape cu prădătorii borgieni. „La ora prădătorilor, borgienii din lumea întreagă oferă conchistadorilor numerici teritoriile pe care le guvernează pentru ca aceștia să dezvolte aici viziunea lor despre lume fără să fie stânjeniți de reguli și de drepturi din altă epocă”.
Pentru Giuliano da Empoli viziunea aceasta este kafkiană. Prădătorii tehnologici, obsedați în ultima vreme de miracolul Inteligenței artificiale, vizează, fără să fie capabili să înțeleagă nimic din ceea ce nu cunosc și nu-i interesează – istoria omenirii, filozofia, psihologia, universul mentalităților – o lume post-umană în care omul nu va mai avea nicio importanță socială. Totul în această lume va fi reglat, cu garanții incontrolabile de infailibilitate, de algoritmii numerici. Este lumea kafkiană din Procesul în care personajul K nu înțelege nimic din ce i se întâmplă, și nimeni altcineva, nicio făptură omenească, nu-l poate lămuri de ce este judecat, nici măcar judecătorii. Sau din Castelul unde nimeni nu-l poate ajuta pe un alt personaj K să intre în legătură cu autoritatea impenetrabilă a funcționarilor de la Castel care l-au angajat ca arpentor.
Într-o etapă viitoare când IA va avea la dispoziție algoritmi complecși de reglementare a judecății politicienilor și oamenilor de afaceri, parabola involuntar anticipatoare a romanelor kafkiene despre instanțe supreme inaccesibile va deveni realitate. „În ziua aceea Castelul va fi acoperit întreg pământul și singurii capabili să danseze liberi și capricioși /…/ vor fi preoții noului cult, conchistadorii IA, care vor gusta o clipă din ambrozia zeilor înainte de a fi condamnați și ei la uitare prin matricea post-umană”
Cartea lui Giuliano da Empoli este astfel un avertisment puternic despre ce ar putea să ne aștepte pe noi și, mai ales, pe cei de după noi. Dar e foarte puțin probabil ca el, și, de fapt multe alte avertismente în același sens, să aibă vreo influență semnificativă în rândul celor interesați și responsabili de mersul lumii.
Închidem cartea și înțelegem că, deocamdată, prădătorii din elita tehnologiei numerice mondiale trăiesc în ipostaza ucenicului vrăjitor care tocmai a descoperit formula ce produce performanțe miraculoase din partea copilului precoce IA. Dar nu și formula – algoritmul – prin care această IA să poată fi supusă creatorilor ei, după ce va fi devenit matură și autonomă. Prădătorii tehnologici din urmă vor fi cei care vor desăvârși opera prădătorilor borgieni, dacă aceștia vor reuși să deconstruiască sistemul dinamic al valorilor pe care s-a fundat istoria lumii. Și tot ei vor fi cei din urmă care vor ieși, neputincioși, inutili și angoasați din cameră, din istorie, după ce vor fi stins lumina.
Giuliano da Empoli, „L’heure des prédateurs”, Gallimard, 2025.
