Tranziția actuală a politicii externe americane către un izolaționism tranzacțional marchează sfârșitul unei epoci în care drepturile omului și democrația au constituit fundamentul legitimității internaționale. Asistăm la abandonarea unui sistem imperfect, dar previzibil, în favoarea unei lumi în care absența unor standarde universale lasă locul forței brute și a unui feudalism global.
Există o tentație tot mai mare în discursul public de a reduce istoria intervenționismului american la un simplu exercițiu de cinism. Argumentul este adesea același: acțiunile Statelor Unite au fost dintotdeauna dictate de interese economice și geostrategice, iar ce se întâmplă acum nu reprezintă altceva decât o cădere a măștilor, care lasă la vedere brutalitatea urmăririi propriului interes.
Această viziune, seducătoare prin simplitatea ei, ignoră o distincție fundamentală. Deși acțiunile Washingtonului au fost deseori egoiste, nefaste sau în afara regulilor, cadrul moral în care acestea au operat a contat întotdeauna. Aspirațiile și idealurile nu au fost doar decoruri retorice. Dincolo de erori sau de cinismul realității de pe teren, America a reprezentat un ideal de libertate care a alimentat mișcări democratice reale, de la disidenții din Blocul de Est până la mișcările civice din America Latină. Această autoritate morală – oricât de fragilă sau contestată – a fost elementul care a diferențiat, în mod esențial, modelul american de cel oferit de Rusia sau China.
Ipocrizia, omagiul pe care viciul îl aduce virtuții
Chiar și în momentele în care politica lor externă a fost motivată de interese militare sau economice, Statele Unite au susținut o lume în care existau reguli. Drept urmare, SUA au fost nevoite să își justifice acțiunile prin prisma democrației și a drepturilor omului. De ce? Deoarece acestea reprezentau standardele de aur ale ordinii mondiale. Ipocrizia de care sunt frecvent acuzate Statele Unite este, în sine, o dovadă a existenței unui set de reguli și principii la care întreaga lume se putea raporta. Poți acuza un actor de ipocrizie doar atunci când există un standard moral pe care acesta pretinde că îl respectă.
Pericolul actual rezidă tocmai în abandonarea acestor standarde. În momentul în care renunțăm la ele, dispare însăși posibilitatea tragerii la răspundere. Într-un sistem în care singurele unități de măsură sunt supraviețuirea și acumularea, noțiuni precum dreptate, justiție sau drepturile omului sunt scoase definitiv din ecuație. Ce rezultă este un feudalism global, în care suveranitatea națiunilor mici este condamnată la moarte. Într-o astfel de lume, aceste țări încetează să mai fie parteneri într-o alianță de valori, devenind simple active în portofoliul unui „stăpân” regional.
Oricât de paradoxal ar suna, pretenția de a face bine a acționat ca un ultim dig în fața forței brute. Viziunea lui Trump bazată pe un izolaționism tranzacțional – o lume împărțită în sfere de influență unde fiecare „jucător” face ce dorește în propria bucată de teren – este, de fapt, lumea lui Vladimir Putin și a lui Xi Jinping.
Diferența dintre ordinea care apune și cea care se naște sub ochii noștri este profundă. Una e un sistem care nu reușește să se ridice la înălțimea propriilor sale idealuri, dar care are idealuri și reguli, și cu totul altceva un sistem care decide că idealurile nu mai au nicio valoare și care abandonează ideea de reguli în favoarea unui feudalism global. Primul e cu defecte, al doilea e fără busolă.
