Acest text a fost prezentat de către autor sub forma unei comunicări în cadrul conferinței „Centenarul Unirii, trecut, prezent, viitor”, consacrată Unirii Basarabiei cu România, care a avut loc la Montreal (Centrul comunitar 6767 Côte-des-Neiges) în data de 27 martie 2018.
M-am hotărât în ultima clipă să vorbesc despre semnificația filozofică a unirii Basarabiei cu România pentru a încerca să facem mai clară strădania care a aparținut acelor vremi în care s-a înfăptuit unirea, dar și nevoia actuală de înțelegere a ideii de apartenență la o națiune sau la un popor.
Desigur că în acele vremi limba cu prisosință, dar și religia, tradițiile, obiceiurile și chiar viziunea despre lume și viață, tot cea ce constituia spiritul etno-cultural al basarabenilor, i-a condus spre a conștientiza mai bine ceea ce îi unea cu românii din patria mamă. Forma vie a unei limbi, oricât de puțin i-am înțelege rostul, constituie primul element de bază în care ia naștere sentimentul apartenenței și identității. Este ceea ce ne face să simțim că aparținem aceleiași matrice spirituale, existențiale. Limba este casa ființei și-n ea locuiește omul, spunea filozoful german Martin Heidegger!
O cultură a Basarabiei aflată într-o parte și una a României în altă parte este, din punct de vedere filozofic, o separație și o limitare, fiindcă privite așa, cele două culturi își pot exprima desigur toate particularitățile, numai însuși spiritul lor comun nu poate fi găsit în acest fel. Dimpotrivă, basarabenii și românii pot atinge un grad sporit de libertate în măsura în care ies din multitudinea de deosebiri, care există și ele dar care doar îi separă, și reușesc să găsească spiritul comun al limbii și al conștiinței identitare. Și acest aspect se-ntâmplă întotdeauna în mod intuitiv în spiritul unor națiuni surori! Se-ntâmplă și în spiritul oamenilor de rând. Mai târziu forma elaborată a voinței lor este făcută în mod reflexiv și determinat de către reprezentanții ei da bază, cei pe care poporul îi desemnează.
Însă ce anume i-a mânat și pe unii și pe alții, basarabeni și români, să unească ceea ce era separat în viața lor socială, politică, economică? Aș îndrăzni să avansez o teză mai puțin comodă, având în vedere lumea laicizată în care trăim. Aș spune că la bază a stat identitatea originară, nevoia de a găsi ceea ce căutăm cu toții: identitatea absolută. Sună romantic și idealist ceea ce afirm, dar vă rog doar să țineți cont de faptul că în filozofia cea mai profundă noțiunea de idealism avea sens numai în condițiile în care ideea era cel mai concret lucru cu putință. Și cel mai concret lucru cu putință, identitatea absolută, teofania cea mai reală, este Dumnezeu. Niciun tip de identitate autentică n-ar fi cu putință dacă transcendența n-ar face parte din istorie, din viața noastră concretă.
Nevoia de unire a Basarabiei cu România a avut la bază aceeași nevoie fundamentală în care noi căutăm de fapt Absolutul. Nu căutăm doar forme prin care să avem raporturi mai mult sau mai puțin funcționale care se revendică de la o paradigmă lingvistică sau de tradiție, ci căutăm ceva mai mult, anume trezirea unui spirit moral și civic comun, care să conducă la forme de viață perfecționate.
Dragii mei, trezirea conștiinței unui popor este un lucru mare, iar conștiința este așa cum spunea marele Husserl, fondatorul fenomenologiei moderne, întotdeauna conștiință despre ceva: în cazul nostru, conștiință națională. Doar atât că noțiunea de națiune nu este chiar atât de clar definită în era noastră numerică și nu face obiectul expunerii noastre de astăzi. Dar pentru a indica o cale pentru viitor, trebuie spus că națiunea își are întemeierea și se justifică prin sine însăși doar în măsura în care etniile sale se unesc în forme de armonie comunitară. Însă când ne găsim în situația de a pierde capacitatea unirii din viața noastră, când sciziunile, opozițiile, toate micile diferențe și-au pierdut legătura lor vie, care este în fond manifestarea intimă a complementarității, și mai ales când aceste reciprocități, aceste diferențe, se accentuează în chip exagerat, atunci este nevoie de intervenția unei filozofii autentice. Și într-adevăr, filozofia atunci intervine! Și intervine în sensul că ne ajută să ne eliberăm conștiința de limitări și de multitudinea de prejudecăți, pe care le depășim printr-o reflecție de sine în corelație cu mediul comunitar în care trăim.
Desigur, conceptul de națiune nu mai poate fi privit astăzi doar în sens restrâns, ca aplicație a ideii de etno, care să conducă la etno-naționalism. România are nevoie de un concept funcțional, cultural și civic deopotrivă, care să ne integreze pozitiv în familia europeană. Însă pentru ca aceasta să aibă loc, trebuie să facem ordine în casa noastră și să observăm că ceea ce ne diferențiază nu constituie ceva absolut, ci stimulente către conviețuirea după principii morale aplicate.
As dori să închei cu faptul că unirea Basarabiei cu România conține în ea două provocări. Pe de-o parte avem marea întrebare: este cu putință înfăptuirea acestei uniri în contextul complex al geopoliticii actuale? Iar pe de altă parte, această unire are cu adevărat valoare numai dacă există un proiect solidar, în care românii și moldovenii își regăsesc bucuria comună, dacă acest aspect conduce la o viață mai bună pentru cele două națiuni. Însă ceea ce națiunile mari au întreprins în istorie a plecat întotdeauna de la ceea ce au avut ca ideal, și nu de la ceea ce au observat ca fiind o limită de netrecut. De aceea și noi vedem în unirea Basarabiei cu România ceva ce a început odată și constituie ceea ce este posibil și realizabil.
