În decembrie ’89 a fost revoluție

Ştiu că mulţi care citesc această afirmaţie se îndoiesc de ea. Poate că atunci, în zilele fierbinţi ale sfârşitului de regim ceauşist, când Libertatea avea chip, şi trup, şi voce, şi o puteam vedea pe stradă, în Piaţa Operei din Timişoara, pe baricada de la Inter sau în faţa tancurilor de la Sala Dalles, au crezut că trăiesc o revoluţie. Acum însă, după mai bine de două decenii, când dreptul la opinie câştigat cu atâtea sacrificii s-a dovedit de prea multe ori inutil în relaţia cu statul, când cetăţeanul de rând este un ceva insignifiant pentru noua putere (indiferent de ce partid a emanat ea), a devenit aproape de necrezut că oameni obişnuiţi pot schimba istoria. Aşa de mic şi de strivit a devenit individul, românul, în raport cu autoritatea, cu cei care îl conduc, încât ideea loviturii de stat a devenit dominantă, acaparând tot ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Pe fondul greutăţilor şi dezamăgitor trăite în ultimii 22 de ani, al unei constante campanii de denigrare a revoluţionarilor şi al faptului că parte din ce s-a petrecut atunci este încă învăluit în mister şi incertitudine, românii, ascunşi după platoşa straturilor groase de cinism, au abdicat de la ideea de revoluţie.

Realitatea este însă mai complexă iar decembrie 1989 nu se explică în termeni de lovitură de stat sau revoluţie, ci de lovitură de stat şi revoluţie. Nu mai e cazul să argumentăm de ce a fost lovitură de stat; este însă necesar să ne reamintim de ce a fost revoluţie. Cei care aveaţi o vârstă ce vă permitea o înţelegere a ceea ce se întâmplă în jur, vă mai amintiţi entuziasmul, euforia, sentimentul de început, de infinite posibilităţi, pe care le-aţi simţit atunci? Credeţi că toate aceste trăiri nu au fost legitime? Credeţi că cei care au ieşit în stradă până în 22 decembrie au fost nişte victime, nişte manipulaţi? Credeţi că dorinţa de libertate şi curajul părăsiseră în totalitate România?

În decembrie 1989 a fost revoluţie, pentru că „socialismul multilateral dezvoltat” cu un partid unic, alegeri de faţadă şi economie centralizată a căzut; pentru că suficienţi oameni obişnuiţi, fără gânduri ascunse, au rostit public, fără echivoc, „Jos Ceauşescu” şi Jos Comunismul”; pentru că pe 20 decembrie 1989, o grevă generală a cuprins Timişoara; pentru că în noaptea de 21 spre 22 decembrie Bucureştiul a rezistat la Inter în faţa forţelor de ordine.

Câștigătorii Revoluției

Poate că mulţi au renunţat în a mai crede în ideea de revoluţie şi pentru că unul dintre cei mai fervenţi apărători ai ei este nimeni altul decât comunistul Ion Iliescu, şcolit la Moscova, membru CC al PCR (1965-1984), preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi (1974-1979) şi ministru pentru problemele tineretului (1967-1971) – asta ca să amintim doar câteva din activităţile acestui nomenclaturist ce trage încă sfori importante în politica românească actuală. Iliescu apără teza revoluţiei pentru că are tot interesul să ascundă jocurile de culise petrecute atunci şi aservirea lui faţă de Moscova – era un fel de secret al lui Polichinelle simpatia lui Gorbaciov pentru Iliescu, pe care l-ar fi vrut la putere ca să implementeze o perestroika mioritică.

Dacă facem bilanţul ultimelor două decenii, este clar că „revoluţia” lui Iliescu a câştigat. Puterea a fost preluată de eşaloanele inferioare ale partidului comunist şi structurile Securităţii, care s-au grefat pe adevărata revoluţie prin mijloace condamnabile: dezinformare, manipulare şi nu în ultimul rând, crime, căci responsabilitatea tuturor morţilor de după 22 decembrie lor le revine. Revoluţia a fost deturnată într-o lovitură de stat, în care un grup restrâns de oameni au acaparat puterea şi au distorsionat adevărul pentru a-şi legitima existenţa. De unde şi asiduitatea cu care partidele ce s-au succedat la putere după 89 au încurajat şi dirijat fabricarea falşilor revoluţionari. Toate formaţiunile politice post-decembriste se trag sau au fost contaminate de aceeaşi matcă – organismele puterii lui Ceauşescu – toate au un interes dominant comun: să-şi cureţe această origine servindu-se de ideea revoluţiei.

Dar tocmai pentru că a existat şi o adevărată revoluţie, continuată de fenomenul Piaţa Universităţii în primăvara lui 90, Iliescu nu şi-a putut savura victoria deplină, aceea a unui „comunism cu faţă umană”, pe care îl propovăduia fără ruşine în timp ce populaţia striga „Jos comunismul”.

Ce s-a ales de adevărații revoluționari

Mai întâi, o clarificare: sunt revoluţionari cei care au fost răniţi, arestaţi sau s-au remarcat prin fapte deosebite în perioada 14-25 decembrie 1989 (cei decedaţi sunt onoraţi prin titulatura de eroi-martiri). Ce înseamnă „fapte deosebite”? Potrivit Legii recunoştinţei (341/2004), acest titlu se aplică celor care au mobilizat şi au condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi au menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat până la data judecării lui Ceauşescu, precum şi celor care au săvârşit acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului în perioada mai sus-menţionată.

Clarificarea este necesară deoarece retorica la modă acum, foarte des întrebuinţată pentru a justifica decizia guvernului Boc de a sista indemnizaţia acordată acestor eroi este ceva de genul: „Şi eu am participat la revoluţie, nu cred că doar pentru asta cineva merită bani şi privilegii”. Haideţi să spunem lucrurilor pe nume: doar pentru că v-a prins revoluţia pe stradă, ducându-vă la pâine, nu sunteţi revoluţionar. Apoi, simplu participant nu înseamnă „luptător remarcat prin fapte deosebite”.

Două lucruri se vizează prin acest discurs. În primul rând, se trivializează gesturile pline de curaj ale acestor oameni, prin asocierea loc cu avantaje pecuniare (venite la 15 ani după evenimente!), nu cu idealurile care le-au determinat acum 22 de ani. În al doilea rând, acel curaj care a zguduit un sistem şi a demolat un regim, se diluează în mulţimea participanţilor. La fel cum după 89 nimeni nu fusese nici comunist, nici membru de partid şi toţi aveau câte un strămoş mare moşier anticomunist, la fel şi acum toată lumea a fost la revoluţie.

Realitatea, cu tristeţe o amintim, e alta: marea majoritate a românilor a stat în casă la revoluţie. Iar tăierea indemnizaţiilor acordate revoluţionarilor nu are legătură cu criza, austeritatea, FMI care impune condiţii, ş.a.m.d., ci cu poliţa pe care securiştii de atunci, transformaţi în elita politico-economică a României de azi, le-o avea de plătit acestor oameni care i-au cam deranjat în 1989.

Articol scris cu colaborarea lui Dan Georgescu, luptător cu rol determinat în Revoluția din Decembrie 1989 la București (Comitetul Central).