Sunteți de acord cu mine că așa un fenomen precum cel numit Simona Halep nu s-a prea întâmplat la și printre conaționalii noștri. Cei mai mulți dintre ei o iubesc cu o neînțeleasă patimă; cei mai puțini o urăsc tot cu o inexplicabilă patimă. Am încercat să disec și să pricep aceste puseuri de emoții, mai ales cele super pozitive.
Victoriile Simonei ne fac ziua, uneori chiar săptămâna; nu contează că șeful țipă la noi, Simona a bătut-o pe rusoaica aia îngâmfată și dopată; asta-i important astăzi. Am uitat să expediem emailurile alea atât de importante? Nu-i nimic, a bătut Simonica noastră astăzi, mânca-o-ar mama.
Încet, încet, citind sutele de mesaje și comentarii de pe Fecebook am realizat că investim o tonă de emoții în succesele și insuccesele Simonei. Mai ales în succese. Insuccesele îi sunt scuzabile: lasă că bate data viitoare sau e om și ea, nu robot, sau ce am făcut noi ori România pentru ea? Succesele însă ni le asumăm și le consumăm la micul dejun, la prânz și la cină. Simona Halep este încarnarea succesului și a reușitei în viață. Așa încât ne injectăm doza de endorfine halepiene la fiecare meci câștigat. Dacă se lasă cu o finală sau chiar cu un trofeu, ne-am rezolvat pe o săptămână, suntem în al nouălea cer.
Trebuie să recunoaștem că în lumea de azi și în zilele noastre succesele idolilor noștri, mai mult ca în trecut, ne dau aripi și ne fac ziua mai colorată. O fi rău? O fi bine? Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să hotărască.
