Acum mai bine de 3 miliarde de ani, Luna ar fi avut o atmosferă mai densă decât cea actuală de pe Marte. Generată de activitatea vulcanică intensă din acea perioadă, studiul acestui fenomen ar putea da informații prețioase despre formarea și evoluția sistemului nostru solar.
Luna nu are atmosferă. Putem spune că satelitul natural al Pământului este învăluit în vid, presiunea reziduului de gaz care se găsește pe Lună fiind extrem de mică, în jur de 3 x 10-15atm. Chiar și în acceleratoarele noastre cele mai performante, precum Large Hadron Collider (LHC), marele accelerator de particule de la CERN, Geneva, nu reușim să generăm un vid atât de extrem.
Se pare însă că Luna nu a avut aceste caracteristici întotdeauna. Rezultatul unui studiu publicat recent în revista Earth and Planetary Science Letters de către cercetătorii NASA Debra H. Needham și David A. Kring, arată că Luna ar fi avut o atmosferă proprie acum câteva miliarde de ani. 3.5 miliarde de ani mai precis, când Luna era într-o perioadă intensă de erupții vulcanice, iar gazul generat în urma acestora se acumula cu o viteză mai mare decât dispersia în spațiu, rămânând sub formă de atmosferă sau acumulându-se în sol.
Cu 3.8 – 3.5 miliarde de ani în urmă, fluvii de lavă inundau bazinele Serenitas, Imbrium și cel al oceanului Procellarum. Ele au dus la formarea rocilor de bazalt care se găsesc astăzi pe Lună, mai închise la culoare decât restul suprafeței sale. În aceste regiuni au alunizat misiunile Apollo 15 și Apollo 17, care au extras și adus pe Pământ bucăți din solul satelitului nostru natural. Studiul lor a permis datarea erupțiilor vulcanice și descoperirea unor urme de gaz rămase prizoniere în aceste roci, precum apă și monoxid de carbon.
Cercetătorii au calculat cantitatea de gaz rezultată în urma erupțiilor vulcanice în funcție de timp, ajungând să stabilească că pentru o perioadă de circa 70 de milioane de ani, acum 3.5 miliarde de ani, Luna a avut o atmosferă a cărei presiune o întrecea pe cea actuală a planetei Marte.
Cât de mare era presiunea atmosferei lunare? Calculele au indicat că aceasta ar fi fost de 1.5 ori mai mare decât cea de pe Marte, ceea ce corespunde la circa 1% din atmosfera terestră. Atmosfera Lunii era compusă în mare parte din monoxid de carbon, vapori de apă și sulf și avea în timpul zilei lunare o înălțime cuprinsă între 60 și 100 de kilometri; noaptea ea scădea la 15-30 kilometri. Cantitatea totală de apă generată de erupțiile vulcanice ar fi fost de două ori mai mare decât cea din lacul Tahoe, un lac de apă dulce din Sierra Nevada, între statele americane California și Nevada, care are o adâncime maximă de circa 500 m, o lungime de 35 km și o lățime de 19 km. Vaporii de apă ar fi migrat către polii Lunii, în parte fiind depozitați sub formă de gheață în regiunile aflate permanent în umbră.
Atmosfera Lunii s-a pierdut însă de îndată ce activitatea vulcanică a încetat, întrucât gazele generate au fost dispersate în spațiu.
Existența apei sub formă de gheață pe Lună este extrem de importantă, căci ea ar putea fi folosită in viitoarele explorări cu echipaj uman sau chiar ca sursă de apă pentru misiuni spațiale spre alte destinații. Nu doar apa este importantă ci și alte gaze și substanțe din solul lunar, care ar putea fi folosite drept combustibil în colonii pe acest corp astronomic.
Din punct de vedere științific, studiul acestor fenomene, precum atmosfera lunară și ceea ce a rămas în sol după dispariția ei, ne ajută să înțelegem mai bine originea sistemului Pământ-Lună, învăluită încă în mister.