Într-un interviu luat cu puţin timp înainte de a muri, dramaturgul american Arthur Miller, născut într-o familie de imigranţi evrei din Polonia care respectau tradiţia religioasă, a fost întrebat cum se face că el nu este deloc religios.
„Să crezi într-o religie înseamnă că nu poţi crede într-o religie diferită. Nu poţi crede în două religii. Nu poţi fi catolic şi protestant în acelaşi timp. Crezi într-una, celelalte «sunt greşite şi trebuie combătute sau distruse». Ideea este implicită în credinţa religioasă” spunea el.
Dacă timp de veacuri această idee a fost susţinută şi practicată făţiş, „spre gloria Domnului”, guvernanţii folosind-o în eforturile de a-şi atinge scopurile interne sau imperialiste, în a doua jumătate a se-colului trecut s-a făcut mare caz de „toleranţa religioasă”. Dar, în cel mai bun caz, această toleranţă faţă de o persoană de altă religie se traduce prin „săracul, nu ştie” sau „a fost spălat pe creier de mic copil”, sau „poate o să vină într-o zi la religia adevărată”. Şi asta, repet, în cel mai bun caz. Şi doar în ţările occidentale. Nu în fosta Iugoslavie, Somalia, Nigeria, Pakistan – şi lista e foarte lungă. În cel mai rău caz, în alte ţări, cei care practică altă religie sunt „apostaţi”, „păgâni”, „infideli”, atrăgând asupra lor pedepsele de rigoare, inclusiv moartea.
Ce a realizat până în prezent această toleranţă religioasă?
În Irlanda de Nord, conflictul dintre catolici şi protestanţi a făcut o mulţime de victime. Din 2004 încoace, puterea în provincie este împărţită între reprezentanţii celor două comunităţi şi răbufnirile intercomunitare sunt rare. Dar acum câțiva ani, când am făcut o vizită la Belfast, am văzut că zidul care desparte cartierele catolice de cele protestante a rămas neatins. Şi catolicii şi protestanţii se împotrivesc cu vehemenţă demolării lui. Le dă „un sentiment de siguranţă”, mi-a spus poliţistul care mă însoţea. A fost numit „Zidul Păcii”. (Probabil de către un admirator al lui George Orwell.)
În Marea Britanie (ca şi în multe alte ţări vest europene) autorităţile se dau peste cap să nu ofenseze cumva sensibilităţile religioase. Există şcoli catolice, şcoli anglicane, evreieşti, musulmane, şi toate finanţate de la buget. Pe lângă programa şcolară obişnuită, ele au şi cursuri de educaţie religioasă. Dar nu sunt aceste şcoli un fel de mini-ghetouri din care copiii vor ieşi nutrind, iarăşi în cel mai bun caz, suspiciuni faţă de persoanele de altă religie? Şi de ce trebuie eu, contribuabil, să finanţez aceste şcoli dacă, din întâmplare nu sunt religios sau aş putea fi chiar ateu?
Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu am nimic împotriva credinţei în Dumnezeu. Sunt total de acord cu fostul rabin şef al Marii Britanii, Jonathan Sacks, care a spus odată că orice om crede în ceva: „Unii cred în Dumnezeu, alţii în bunuri materiale, alţii în comunism, alţii au ajuns să creadă în fascism. Dacă le punem pe toate în balanţă însă, poate că nu este aşa de rău să crezi în Dumnezeu”.
Dar aici nu vorbim de credinţă ci de religie. Sunt două lucruri diferite. Există mulţi oameni care cred în Dumnezeu dar nu se duc la biserică. (Şi pentru că veni vorba, există de asemenea mulţi oameni nereligioşi şi chiar atei care respectă mai mult cele 10 porunci în viaţa de zi cu zi decât alţi preacuvioşi care se roagă regulat la biserici, sinagogi sau moschei.)
Britanicii au avut un şoc teribil când au aflat că teroriştii care au ucis 52 de persoane la 7 iulie 2005 la Londra nu erau islamişti infiltraţi în ţară ci localnici. Trei dintre ei erau născuţi în Marea Britanie. Adevărat, de origină pakistaneză, dar britanici. Cum au ajuns să nutrească o asemenea ură faţă de ţara de adopţie a părinţilor lor? s-au întrebat mulţi. De ce au refuzat să se integreze în pofida tuturor posibilităţilor care le-au avut şi pe care, foarte probabil, nu le-ar fi avut în Pakistan? De ce, dacă nu le-a plăcut stilul de viaţă occidental, dacă s-au simţit marginalizaţi şi oprimaţi, nu au plecat să trăiască într-o ţară musulmană, unde se practică „sharia”, adică legea islamică? De ce nu pleacă acolo toţi cei care critică, insultă, protestează sau manifestează împotriva guvernelor ţărilor care i-au primit?
Aceste întrebări s-au înmulţit în ultimii ani, tot mai mulţi britanici fiind de părere că multiculturalismul şi toleranţa religioasă au dat greş. Şi atât în Marea Britanie cât şi în SUA, dar şi tot mai mult în Belgia, Olanda şi Franţa, unii se întreabă acum dacă este posibilă convieţuirea paşnică a creştinismului cu Islamul.
André Malraux a spus că „secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Dacă a văzut bine în viitor, atunci avem doar două opţiuni: ori să pierim toţi ori să îmbrăţişăm toţi credinţa. Dar care? Creştinismul este divizat în catolici, protestanţi, metodişti, adventişti de ziua a 7-a, baptişti, penticostali, evanghelişti etc. Apoi ortodocşii la rândul lor au câteva subdiviziuni și și iudaismul are câteva ramuri principale: ortodoxă, conservatoare, reformistă, reconstrucţionistă, umanistă, etc. Musulmanii sunt shia, sunni, wahhabi, alawi, sufi şi cine le mai ştie pe toate? Şi pe lângă toate acestea, o mulţime de secte mai mici sau mai mari. Care este deci religia adevărată? Cine ne poate îndruma?
Şi atunci, ce e de făcut?
Există o cale de mijloc, afirmă optimiştii. Un program de reducere a influenţei religiei. O adevărată separare a religiei de viaţa de zi cu zi. Predarea religiei să fie scoasă din programa şcolară şi să se desfiinţeze toate şcolile religioase. Să fie interzise chiar şi cele particulare cu caracter religios. Să se interzică purtarea în public a oricărui articol vestimentar asociat cu religia. Religia să devină o chestiune la fel de privată cum este de exemplu, venitul unui cetăţean, sau preferinţele sale electorale. Pe scurt, o problemă intimă. Să se practice religia doar acasă sau în lăcaşurile de rugăciune.
Am spus optimiştii? Am greşit. Voiam să spun „naivii”. Aţi văzut reacţia, după ce în Franţa s-a interzis purtarea vălului musulman în public. Sau indignarea evreilor şi musulmanilor din Germania (una din rarele ocazii în care au fost total de acord asupra unui aspect religios), după ce un tribunal din Köln a interzis circumcizia, considerând că acest ritual religios „privează copilul de dreptul la autodeterminare şi violează integritatea sa fizică”. Interdicţia tribunalului de la Köln nu a durat mult. La doar câteva luni, cabinetul german a aprobat un proiect de lege care a făcut circumcizia legală; la scurt timp, acest proiect de lege a fost adoptat de parlament.
Deşi, strict vorbind, mulţi au fost de acord cu motivele deciziei tribunalului din Köln, în zilele noastre, în care drepturile individuale sunt riguros apărate, nu este uşor să răstorni o tradiţie veche de mii de ani. Şi dacă aperi aici drepturile individului, de ce să i le negi atunci când vine vorba de felul în care vrea să se îmbrace, dacă vrea să poarte văl sau burka, basma sau şalvari, kipa sau kaftan?
Aţi sesizat imediat imposibilitatea acestei „căi de mijloc”.
Şi totuşi care este soluţia? Se poate ajunge la o convieţuire paşnică reală între numeroasele religii de pe glob? Sau este sortită eşecului orice tentativă în direcţia toleranţei religioase, a acceptării diverselor moduri de a te ruga la Dumnezeu? Nu se poate face chiar nimic?
Să fi avut dreptate Arthur Miller?
