În fiecare an în Oakland (California), la Evergreen Cemetery, exista până în anii din urmă, o comemorare la care participau câțiva dintre membrii și supraviețuitorii sectei numite Peoples Temple, condusă de gurul Jim Jones. Acesta a organizat și a ordonat sinuciderea colectivă a întregii comunități religioase la 18 noiembrie 1978. Au murit atunci prin otrăvire cu cianură peste nouă sute de persoane, inclusiv Jim Jones omorât, probabil la cererea sa, prin împușcare.
A fost un eveniment care a zguduit America, unul dintre cele mai mediatizate și mai impresionante până la atentatul din 11 septembrie 2001 de la World Trade Center (WCT) din New York, când au pierit circa trei mii de persoane.
Dar ceea ce s-a întâmplat în noiembrie 1978 depășește în semnificații și în periculozitate socială un atentat, cu două culori nete, alb și negru, fie el cât de vast și de dezastruos. Pentru că dinamica psihologică și emoțională prin care s-a ajuns în noiembrie 1978 la autodistrugerea a aproape o mie de persoane se poate repeta, cu comunități mult mai largi, dacă nu chiar cu popoare întregi.
În cazul dezastrului de la Jonestown (numele localității înființate de sectă sub numele gurului ei), explicația reținută de media pare exagerat reducționistă. Ar fi vorba de o manipulare diabolică din partea unui lider charismatic, cinic și abil care a știut să profite de frustrările și slăbiciunile unor oameni pentru a-i strânge laolaltă, a-i domina și a-i exploata potrivit intereselor sale personale: îmbogățire prin extorcare, putere discreționară, abuzuri de tot felul, evitarea sancțiunilor penale din partea societății oficiale.
Biografia lui Jim Jones și înlănțuirea faptelor legate de tragedia din 1978 sunt astăzi în mare măsură uitate și poate că este util să ni le reamintim, în câteva rânduri, pe cele mai importante, pentru a încerca apoi să înțelegem de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat.
Jim Jones s-a născut în 1931 în Creta (Indiana) într-o familie foarte săracă și a fost crescut și educat doar de mama sa și o vecină care i-a inculcat sentimente religioase foarte puternice. În adolescență, intereselor religioase li s-au adăugat preocupări de ordin social. Începe să militeze pentru idei de egalitate și combatere a rasismului, pentru justiție socială și la 20 de ani se înscrie în Partidul Comunist American. Devine pastor și în predicile sale amestecă subiectele religioase cu idei marxiste. Secta sa, Templul Poporului a luat ființă în 1955, la Indianapolis.
A urmat o perioadă fastă în care și-a câștigat o mare popularitate în rândul unor categorii sociale defavorizate, mai ales printre afro-americani și chiar într-o parte a elitei democrate, prin ideile sale de stânga, aparent generoase. Și, de asemenea, a obținut importante resurse financiare prin donații.
Secta se mută din Indianapolis, în California (Ukiah și apoi San Francisco) și, în cele din urmă, din cauza unor articole critice din mari ziare americane care l-au neliniștit și înfuriat pe Jim Jones, în Guyana. Acolo, cumpără o suprafață de circa 15 km2 unde membrii sectei construiesc, în mijlocul junglei, un oraș, Jonestown. Era în 1974.
Munca era istovitoare, mâncarea și apa, insuficiente, regulile de respectat, stricte și numeroase, condițiile de viață, igiena mai ales, după reunirea tuturor membrilor, deplorabile, distanța prin junglă până la cea mai apropiată așezare omenească era mare și descuraja orice eventuală încercare de fugă. Iar Jim Jones, care ajunsese să pretindă că este reîncarnarea lui Isus, a lui Buda ori a lui Lenin, conducea falansterul său declarat comunist (comunism apostolic, potrivit terminologiei lui) cu un autoritarism totalitar, bizuindu-se pe o gardă de fideli fanatici înarmați. În același timp, bombarda sectanții, prin megafon și prin ședințe nocturne forțate, cu mesaje apocaliptice potrivit cărora idealurile sectei și secta însăși erau amenințate de distrugere, lumea întreagă o ura și soluția finală în cazul unei amenințări existențiale nu ar fi decât sinuciderea tuturor, inclusiv a bătrânilor și a copiilor.
Sinuciderea aceasta colectivă, considerată de Jim Jones ca o formă extremă de protest revoluționar, la început doar mimată prin exerciții de preparare, se va produce când va apărea o comisie oficială de anchetă din care făceau parte un congresmen (Leo Ryan), mai mulți ziariști și câteva rude îngrijorate ale unor membri ai sectei.
Vizita de inspecție și de evaluare a comunității din Jonestown se termină dramatic. La îmbarcarea în avionul de întoarcere, șase membri înarmați ai sectei atacă echipa lui Ryan. Acesta și încă trei persoane sunt asasinați și alte douăsprezece, rănite. Dar avionul reușește totuși să decoleze fără niciun pasager la bord.
La întoarcerea în Jonestown, vestea că avionul a decolat totuși stârnește isteria lui Jim Jones. Știind ce va urma, el hotărăște să se treacă la ceea ce se pregătea de mult, sinuciderea revoluționară. Care s-a făcut. Întrebarea firească pe care toată lumea și a pus-o este: cum a fost posibil? De ce membrii sectei nu s-au revoltat și au ales să moară fără să se opună?
Simplul răspuns al manipulării nu este suficient. Problema este că Jim Jones nu era un simplu mincinos cu farmec. Psihologii care i-au analizat profilul spun că el credea realmente în ideile sale. Evident, vindecările miraculoase pe care le făcuse în perioada de expansiune a sectei, erau false și el știa că sunt false. E posibil ca și pretențiile lui referitoare la reîncarnarea divină să fi fost de rea credință. Dar, pe de altă parte, el credea cu sinceritate că tot ce face este spre binele oamenilor lui și că minciunile sunt doar mijloace pentru atingerea unui scop nobil. Iar sinuciderea colectivă, deși a fost tragică și cu multe manifestări impresionante de suferințe fizice și morale, nu a fost impusă de el însuși cu forța. Unii membri ai sectei, puțini, au reușit să se ascundă, dar ceilalți au mers mai departe spre moarte chiar dacă nu voiau asta, sub presiunea directă a grupului obedient și doar indirect, sub presiunea lui Jones însuși. Care s-a limitat în timpul agoniei generale să-i încurajeze pe muribunzi, spunându-le că un comunist trebuie să moară cu seninătate și că sinuciderea este singurul lucru care le rămăsese de făcut
Diagnosticul sănătății mintale a lui Jim Jones, pus de psihologi, pare irefutabil. Omul era paranoic. Și ca psihopat paranoic avea nevoie de conflicte, de tensiuni, provocate de el însuși, în jurul lui, în interiorul sectei și în afara ei. Doar așa își putea hrăni mefiența structurală față de toată lumea. Îi era, mintal, imposibil să accepte compromisul, negocierea, căile ocolitoare ori pedeapsa penală, toate, pentru el, sinonime cu înfrângeri umilitoare. Din cauza asta s-a sinucis și el, și nu a ales să dispară în natură cu doi-trei acoliți fideli, cum ar fi putut s-o facă sau măcar să încerce.
Să revenim acum la zilele noastre.
Suntem contemporani cu lideri politici care se comportă ca Jim Jones și care au aceeași incapacitate de a accepta pierderea puterii și suportarea consecințelor pentru răul pe care l-au făcut crezând că fac bine.
Kim Jong-un, liderul Coreii de Nord, este exemplul tipic. Poporul lui este educat de aparatul de propagandă în spiritul unui izolaționism total și al unei neîncrederi profunde față de toată lumea, plină de inamici puternici care vor să-l neantizeze. Și doar cu doi-trei prieteni, printre care China comunistă și Rusia autocratică și posibil, cripto ori filo comunistă. O situație în care regimul politic din Coreea de Nord ar fi amenințat cu prăbușirea iminentă, probabil că l-ar face pe liderul ei să recurgă la armele nucleare de care dispune. Chiar dacă știe că și el și țara lui vor fi distruse. Va fi tot o sinucidere colectivă la care nimeni din anturajul n-ar avea resorturile psihice să se opună.
Și probabil că la fel e și cu Putin, despre care biografii spun că în copilărie, când intra în conflict cu un bătăuș de stradă mult mai puternic, sărea la el urlând și-l zgâria pe față ori îi smulgea părul din cap. Nu era curaj și demnitate, ci isterie bolnavă. Când era cadru inferior la KGB, superiorii îi blocau avansarea fiindcă spuneau că nu e capabil să gestioneze rațional riscurile. Ori reversul, capacitatea de a gestiona rațional riscurile, este una dintre calitățile elementare ale unui politician, căci pe ea se bazează pragmatismul politic și înțelepciunea față de propriul popor. E posibil ca într-o situație critică fără ieșire onorabilă din joc, și el, aidoma lui Kim Jong-un, să aleagă, și pentru el și pentru Rusia, neantul, sinuciderea generală, în schimbul distrugerii celorlalți.
Să sperăm însă că elitele rusești sunt totuși mai luminate, mai puternice și mai rezistente psihologic decât vor fi fiind cele nord-coreene.
