Un survol al celor mai importante momente care au marcat relațiile dintre Canada și Statele Unite.
Canada și Statele Unite au o relație unică în lume. Cele două țări ocupă cea mai mare parte a Americii de Nord, împart cea mai lungă graniță neapărată din lume și depind una de celălaltă pentru comerț, securitate continentală și prosperitate. La început, relația dintre aceste două state a fost marcată de conflicte și neîncredere. Apoi ea a evoluat într-un elecvent exemplu de interdependență și cooperare modernă. Și, până nu de mult, nimic nu părea că va mai putea zdruncina alianța și prietenia canado-americană.
Conflicte, neîncredere și eforturi diplomatice
Enciclopedia Canadiană notează că națiunea canadiană este, în multe privințe, un produs al Războiului de Independență american, când victoria celor 13 colonii a dus la exodul loialiștilor către America de Nord britanică (ANB). O mare parte dintre aceștia nutreau o profundă neîncredere în Statele Unite și în sistemul lor politic. În același timp, mulți dintre revoluționarii americani considerau procesul revoluționar neîncheiat, atâta timp cât Anglia avea încă o colonie în America de Nord.
În acest context, în care conflictul părea inevitabil, războaiele napoleoniene ajung și aici, pe continentul nord-american. Conflictul armat dintre SUA și Marea Britanie a izbucnit în 1812. Fiind colonie britanică, Canada a intrat și ea în război, suferind mai multe invazii americane. De fiecare dată atacurile au fost respinse. Doi ani mai tîrziu, în 1814, Tratatul de la Gand a pus capăt conflictului, consacrând status quo-ul.
Acest război a marcat Canada prin faptul că a contribuit la formarea unui puternic sentiment național. În același timp, el a marcat și evoluția ulterioară a țării, prin deteriorarea relațiilor cu Marea Britanie și cu Primele Națiuni, ale căror speranțe de a opri cuceririle americane spre Vest au fost spulberate și ale căror contribuții au fost rapid uitate de aliați.
Tensiunile se fac din nou resimțite odată cu izbucnirea Războiului de Secesiune (1861-1865). Statele Unite și ANB reușesc să evite însă un conflict militar, în ciuda simpatiilor manifestate de Marea Britanie vizavi de sudiști. La scurt timp după încheierea războiului, în 1867, Confederația canadiană este creată.
Acest moment istoric, precum și retragerea trupelor britanice și conflictele din Europa aduc Marea Britanie, Canada și SUA la masa tratativelor. În 1871 este semnat Tratatul de la Washington, prin care americanii recunosc noua națiune de la nord. Canada își stabilește traptat suveranitatea asupra Nord-Vestului, iar amenințarea militară americană se estompează, conflictele până la sfârșitul secolului XIX fiind foarte rare.
În primii ani ai secolului XX, pe fondul diferendului privind frontierele Alaskăi, Canada înțelege că trebuie să se bazeze din ce în ce mai mult pe propriile sale resurse și mai puțin de ajutorul din partea Marii Britanii. Primul ministru Wilfried Laurier stabilește legături instituționale directe cu Statele Unite, printre cele mai cunoscute realizări în acest sens fiind Comisia mixtă internațională (1909).
Participarea la Primul Război Mondial este însă ceea ce face ca cele două țări vecine să-și recunoască moștenirea culturală comună și interesele similare.
Nașterea unei prietenii durabile
Odată cu terminarea acestei conflagrații mondiale și cu venirea la putere a prim-ministrului liberal William Lyon Mackenzie King (1921), Canada își afirmă din ce în ce mai mult caracterul nord-american și, prin urmare, asemănările cu SUA.
În perioada anilor 1920-1930, relațiile canado-americane cunosc o dezvoltare spectaculoasă. Canada își reorientează planurile de apărare, căci posibilitatea unui conflict cu Statele Unite este acum inexistentă. Neîncrederea în influența americană se estompează, iar legăturile culturale și economice dintre cele două țări se întăresc din ce în ce mai mult.
În 1926 se stabilesc legații reciproce, moment din care Canada și SUA încep să trateze direct, fără a avea Marea Britanie drept intermediar.
În 1938, în zorii celui de-al Doilea Război Mondial, președintele Roosevelt promite în mod public că va sprijini Canada dacă aceasta este amenințată. În anii următori, președintele american și prim-ministrul Mackenzie King semnează două înțelegeri istorice: Acordul de la Ogdensburg (1940), prin care se creează Comisia permanentă mixtă de apărare Canada-Statele-Unite, și Acordul de la Hyde Park (1941), care unește economiile celor două țări pe timp de război. Ambele acorduri s-au bucurat de un sprijin larg din partea populațiilor celor două țări.
După război, Canada își menține relația cu SUA în ceea ce privește apărarea și o extinde și în alte domenii.
Între cooperare, circumspecție și tensiuni
Războiul Rece convinge o majoritate dintre canadieni că Statele Unite repre-zintă fortăreața capabilă să apere valorile lor comune și securitatea. În august 1958, Canada și Statele Unite semnează un plan comun de apărare aeriană (NORAD), iar în anul următor ia naștere Programul de partajare a producției de apărare Canada-SUA.
John Diefenbaker, premierul care a semnat aceste acorduri, și președintele Dwight Eisenhower devin buni prieteni. În același timp, Diefenbaker deplânge distanța din ce în ce mai mare care separă Canada de Marea Britanie, precum și amploarea influenței culturale americane.
Sentimentele lui Diefenbaker s-au transformat în neîncredere privind țara vecină atunci când în 1961 John F. Kennedy a devenit președinte. Cei doi șefi de stat nu s-au plăcut unul de celălalt, iar diferențele politice dintre ei au devenit rapid evidente. Diefenbaker a refuzat prezența armelor nucleare în Canada și a ezitat să-l susțină pe Kennedy în timpul crizei rachetelor din Cuba (1962). La rândul lor, americanii l-au acuzat public pe premierul canadian că nu și-a respectat angajamentele. La alegerile federale din 1963, Diefenbaker i-a învinuit pe americani de interferență flagrantă și i-a consi-derat responsabili pentru înfrângerea sa.
Speranțele privind o îmbunătățire a relațiilor odată cu preluarea puterii de către liberali nu s-au materializat. Din contră, acestea au cunoscut o deterioare începând cu 1965, când primul ministru Leaster Pearson și canadienii în general s-au arătat foarte reticenți în a acorda americanilor sprijinul pe care aceștia l-au cerut în războiul din Vietnam.
În 1967 guvernul canadian dezaprobă în mod fățiș politica Washingtonului în sud-estul Asiei și un sentiment de reticență cuprinde Canada vizavi de influența și politica externă americană. Primele inițiative naționaliste importante se manifestă în sfera culturală, însă cele care îi irită pe americani cel mai mult sunt cele de ordin economic, precum Programul energetic național.
Relațiile sunt destul de tensionate în timpul primului mandat Reagan, când devine evident că guvernul lui Pierre Elliott Trudeau și administrația americană nu partajează aceleași puncte de vedere privind evenimentele internaționale. Canada permite totuși testarea rachetelor de croazieră pe teritoriul său, în ciuda unei puternice opoziții interne.
NAFTA, cel mai ambițios acord de liber schimb din istorie
Ideea unei zone de liber schimb nord-americane a fost ridicată de Ronald Reagan în noiembrie 1979, când și-a anunțat candidatura pentru președinția SUA. La acea vreme, Canada (condusă de prim-ministrul Pierre Elliott Trudeau) și Mexic (condus de președintele José López Portillo) se temeau de o dominație a Statelor Unite, nemanifestând vreun interes pentru un astfel de acord.
În 1984, instalarea guvernului conservator Mulroney amorsează o nouă eră în relațiile cu Statele Unite. Drept urmare, legile cu caracter naționalist care au apărut în guvernările precedente se atenuează, iar Agenția de Analiză a Investițiilor Străine își pierde din putere. Opinia publică din Canada nu se opune acestor măsuri, iar sondajele din 1985 și 1986 arată în mod constant un puternic sprijin pentru comerțul liber între cele două țări (care însă s-a mai estompat în 1987).
După îndelungi negocieri, guvernul canadian și administrația americană încheie un acord comercial de principiu la 3 octombrie 1987. Acest acord a devenit principala temă a alegerilor federale din 1988, pe care conservatorii lui Brian Mulroney le-au câștigat detașat. Acordul comercial a intrat rapid în vigoare, la 1 ianuarie 1989, schimbând fundamental relațiile economice dintre Canada și Statele Unite.
În 1994, acordul a fost extins pentru a include Mexicul și a fost redenumit Acordul de Liber Schimb din America de Nord (NAFTA), creând astfel cea mai mare zonă de liber schimb din lume la vremea respectivă.
Acordul a fost conceput pentru a reduce sau elimina barierele în calea comerțului și investițiilor între cele trei țări semnatare. La fel ca acordul inițial dintre Canada și SUA, NAFTA prevede tratarea fiecărei țări semnatare ca pe o „națiune cea mai favorizată”, ceea ce înseamnă că fiecare țară poate accesa piețele celorlalte două fără a fi împiedicată de bariere sau tarife mari.
Deși acest acord nu a pus capăt tuturor disputelor comerciale, ca cea privind lemnul de construcție de exemplu, comerțul dintre Canada și Statele Unite înregistrează o creștere remarcabilă: în 1995, 80% din exporturile canadiene merg în SUA și 70% din importurile canadiene provin din SUA. Canada își leagă astfel destinul de evoluția Statelor Unite, conchid numeroși analiști, iar unii prevăd chiar și o integrare politică pe termen lung. O previziune ce nu s-a înfăptuit însă, căci cooperarea politică între cele două state a rămas la un nivel slab.
Bush și Obama
Relațiile se răcesc în timpul președinției Bush. După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, Canada promite trupe pentru campania internațională împotriva terorismului din Afganistan. Când americanii au extins războiul în Irak, în 2003, Canada, sub conducerea primului ministru Jean Chrétien, a refuzat să participe la noua campanie.
Tensiunile devin publice atunci când ambasadorul SUA critică Canada, în timp ce înalți oficiali canadieni fac remarci denigratoare la adresa președintelui american. Situația se deteriorează și mai mult în 2005, când guvernul primului ministru Paul Martin anunță că nu are intenția de a participa la programul american de construire a unui scut antirachetă balistic pentru America de Nord.
Venirea la putere a președintelui Obama reîncălzește relația dintre cele două țări. Canada și Statele Unite lucrează din nou împreună pentru a îmbunătăți securitatea și infrastructurile frontaliere prin partajarea de informații și pentru a construi un nou pod care să lege Windsor și Detroit – cel mai aglomerat punct de trecere a frontierei. Scopul este de a împie-dica infractorii și teroriștii să treacă granița, fără a afecta comerțul și turismul.
Guvernul Harper acordă o mare prioritate exportului de energie și în mod special construcției oleoductului Keystone XL, menit să transporte petrol brut extras din nisipurile bituminoase albertane pe piața americană. Proiectul este controversat, întâmpină multă opoziție din partea ecologiștilor și a unor membri din Congres și este nepopular în rândul mai multor comunități din vestul SUA pe care ar fi trebuit să le străbată. Președintele Barack Obama respinge propunerea inițială a TransCanada Corporation (acum numită TC Energy) și ezită să aprobe o versiune revizuită. În ciuda faptului că în octombrie 2013 Stephen Harper declară că nu va accepta un „nu” din partea americanilor, administrația Obama respinge conducta în 2015.
Trump și Trudeau
Inaugurarea lui Donald Trump 1.0 ca președinte al Statelor Unite schimbă status quo-ul în relațiile Canada-SUA. În 2017, în primele luni de mandat, Trump inversează decizia lui Obama privind proiectul Keystone XL, eliberând o autorizație ce permite construirea conductei (ulterior, Biden a revocat autorizația, iar în 2021 planurile pentru Keystone XL au fost definitiv abandonate).
Apoi atacă NAFTA. În 2016, în timpul campaniei electorale, Trump declară că NAFTA este „cel mai prost acord comercial încheiat vreodată de SUA”, iar când devine președinte amenință că îl va anula. Renegocierile între Canada, SUA și Mexic demarează și nu de puține ori sunt presărate de momente tensionate.
În cele din urmă, în 2018, cele trei țări înlocuiesc NAFTA cu un nou acord, iar semnarea acestuia reprezintă o victorie majoră pentru premierul Trudeau. Guvernul canadian a concentrat resurse considerabile pentru a câștiga această bătălie, punând presiune pe diverși politicieni americani și companii și fâcând un lobby susținut pe lângă numeroase state americane și entități locale.
Noul acord este foarte asemănător precedentului, cu câteva schimbări minore privind sectorul automobil, produsele lactate, vinurile, brevetele și mărcile înregistrate, produsele famaceutice și reglarea conflictelor. În stilul său caracteristic, Donald Trump se laudă cu faptul că numele Statelor Unite este acum în frunte, deși acordul are titulaturi diferite în fiecare din cele trei țări semnatare. În Canada este cunoscut sub numele de Canada-United States-Mexico Agreement (CUSMA)/Accord Canada-États-Unis-Mexique (ACÉUM).
Atât în primul mandat, cât și acum în cel de-al doilea, președinția lui Donald Trump obligă guvernul canadian, și în special pe premierul Trudeau, să practice o diplomație extrem de delicată, mai cu seamă că valorile celor doi lideri sunt adesea în contradicție. Acțiunile ostile ale administrației Trump la adresa Canadei – impunerea de tarife vamale pe oțel și aluminiu și amenințarea că acestea vor fi extinse asupra tuturor mărfurilor care intră în Statele Unite din Canada – precum și dorința exprimată de Trump de a face din Canada al 51-lea stat american, au dus la o răcire produndă a sentimentelor canadienilor vizavi de Statele Unite. Neîncrederea în vecinul de la Sud, atât de caracteristică în debutul relației dintre aceste două țări, a revenit acum în forță, dublată de o recrudescență a sentimentului de mândrie națională așa cum de puține ori s-a întâmplat în istoria recentă a Canadei.
