Opinie | Ultimele regrete ale unui emigrant

Ultimele regrete că am plecat definitiv din România le-am avut în ziua de 30 septembrie 2012, la ora 13:05.

N-aş putea să explic sentimentul. Pur şi simplu există momente în viaţă (mi s-a mai întâmplat asta şi am auzit şi de la alţii că li s-a întâmplat şi lor) când trăieşti – sau conştientizezi, poate cu întârziere – etape încheiate. De exemplu, cu mulţi ani în urmă, la sfârşitul adolescenţei, m-am trezit într-o dimineaţă cu senzaţia că am încetat să mai cresc fizic. Cu altă ocazie am simţit că a venit vremea să mă însor. Şi alte revelaţii capitale de acest gen: că trebuie să fac un gest important, decisiv pentru destinul meu, că sunt pe o cale greşită, că trebuie să dau un anumit răspuns la o întrebare, chiar dacă pare ilogic şi împotriva simţului comun.

Mulţi ani mintea mea s-a legănat în iluzia că dacă nu aş fi plecat aş fi realizat mai mult rămânând în ţara în care m-am născut. Ar fi greu de descris acest „mai mult”, dar percepţia se baza pe o idee care între timp a expirat, şi anume că România ar fi avut mai mare nevoie de mine decât America unde m-am stabilit – şi unde, bineînţeles, am realizat mult mai mult pe plan individual şi social decât aş fi putut realiza în România, fiind şi acolo corect şi plătindu-mi taxele la cent cum mi le plătesc aici.

Las la o parte că România avea nevoie de mine doar în capul meu (prin prisma rezolvării unor probleme pe care doar eu şi o mână de oameni care n-au ajuns niciodată să reprezinte o masă critică suficientă pentru schimbare le considerăm probleme), pe marea majoritate durându-i, scuzaţi-mă, exact în fund de ele. Acest mic detaliu constituie de fapt un mare handicap şi cere o mare dragoste şi dedicare pentru a se trece peste el şi a face binele cu forţa. Binele cu forţa e o lucrare pentru care nu sunt prea bine dotat ca să mă ocup. Însă, stând strâmb şi judecând drept, timpul a trecut, viaţa mea şi a familiei mele a prins rădăcini aici, tot ce am construit şi n-am chef să dărâm peste noapte e aici şi am mai şi îmbătrânit peste toate cele, transformându-mă din „speranţa” care eram odată într-un individ cu existenţa aşezată, fără apetitul pentru gesturi eroice pe care l-am avut în tinereţe şi care, din păcate, continuă să fie necesare pentru a se ajunge la schimbări în ţărişoara de la poalele munţilor Carpaţi.

În egală măsură, cei trecuţi de 45-50 de ani, sau poate chiar mai tineri, ştergeţi-vă cu buretele de neuroni gândul de a mai pleca din România cu care, poate, vă mai îmbătaţi uneori, pentru că n-o să ajungeţi să faceţi nimic oriunde în lume veţi poposi, dacă nu aveţi fie aptitudini cu totul ieşite din comun, care efectiv presupun o recunoaştere internaţională prealabilă, fie conturi babane în bancă. În acest ultim caz, recomand turism în afara graniţelor, nu emigrare. Cercul s-a închis iar competiţia pentru locuri de muncă este mult mai dură decât vă imaginaţi.

Cred că o mare parte dintre noi, cei plecaţi, nu mai putem ajuta România decât într-un singur fel: iniţiind activităţi echitabile, preferabil lucrative dar nu exclusiv, cu ţara. Afaceri în care să avem, şi noi şi entităţile cu care lucrăm, de câştigat. La naiba cu sentimentalismele care nu pun o pâine pe masă, care nu crează destul venit într-o casă în aşa fel încât să fie destul şi pentru medicul copiilor, şi pentru mâncare, şi pentru chirie sau pentru o rată la o casă, şi pentru popa care vine cu sfeştania, dacă asta doreşte românul, cu sfeştanie (treaba lui, nu a mea).

Aşa că, dragi foşti concetăţeni, eu nu mai vin unde m-am născut ca să devin funcţionar public, poate de rang înalt, poate chiar ministru sau prim ministru. Nu mai vin nici să fiu preşedinte în România, gata. Eu personal nu mai pot, ceea ce nu înseamnă că România nu are şi funcţionari publici de calitate. Rari, foarte rari, dar există.

Şi cred că nu sunt singurul care nu revine. Dar cred că, asemenea mie, foarte mulţi dintre cei plecaţi care nu vor mai reveni vreodată decât ca turişti sunt deschişi oricărei propuneri de colaborare din care să aibă toată lumea de câştigat, în mod real: material sau spiritual, lucrativ sau non-profit, inclusiv caritabil.

Sunt ani buni de când tot spun că doar astfel de punţi vor duce la o Românie mai bună. Am realizat că sunt legat definitiv de un singur capăt al podului, treaba mea fiind să contribui la stabilitate pe plan local şi fără niciun nou regret că n-am reuşit să realizez în altă parte, cândva, ceva de care de fapt distanţa timpului şi tot ce s-a întâmplat ulterior au dovedit cu vârf şi îndesat că de fapt nici nu era nevoie.