Vasile Trif, preot paroh al Bisericii Ortodoxe Române Sfântul Pantelimon din St-Eustache, poet și „scriitor” de icoane pe sticlă a surprins scena artistică montrealeză, expunând opere de artă contemporană pline de talent, imaginație și profesionalism. Începând cu 2019, cu o expoziție personală la Galeria Queens of the Arts din Montreal, pictorul își face simțită prezența în cadrul unor evenimente artistice de anvergură, ajungând în rândurile celor mai avangardiști artiști contemporani din Montreal. Un dialog pentru a cunoaște mai bine omul ce stă în spatele unui remarcabil succes în domeniul artei contemporane și conceptuale.
Eva Halus: Vasile Trif, există un salt de la „scrierea” icoanelor, o artă populară și religioasă moștenită din străbuni pe care o stăpâniți cu desăvârșire, la reprezentările subtile de artă contemporană? Sacrul poate fi încorporat și în altă viziune decât clasicismul canonic al Icoanei pe sticlă?
Vasile Trif: Încep prin a spune că m-am născut într-o familie de amatori de artă în Baia Mare. Tatăl meu, preot ortodox, pictor și sculptor, mi-a transmis pasiunea pentru artă. Copil fiind, petreceam tot timpul în atelierul său, unde am luat primul contact cu lumea culorilor și pânzelor. Îmi amintesc și acum de mirosul intens al terebentinei, fixativelor și al culorilor de ulei. Un univers fantastic, presărat cu lucrări, nenumărate albume de artă pe care le exploram cu pasiune și curiozitate. Tatăl meu este și colecționar și aveam acasă o frumoasă colecție de ceramică și de icoane pe sticlă. Am crescut înconjurat de ele, linia lor naivă și atmosfera pe care o degajau îmi hrăneau ochiul interior. În anii ’70 și ’80, erau încă multe icoane de acest fel în familiile țăranilor, câteodată păstrate în podurile caselor. Tatăl meu străbătea satele pentru a cumpăra aceste icoane, pentru a salva acest tezaur. Noul, icoanele pe hârtie, mult mai atrăgătoare pentru ochi, începuseră să le înlocuiască în casele oamenilor. Nu mai gustau linia naivă. Odată cu civilizația, cu tehnicul, din păcate intră prin ușa din spate sau prin cea din față și kitschul, care este mult mai seducător dar lipsit de substanță, de esență. Copil fiind, abia așteptam să văd ce mai aduce acasă – vase de ceramică, oale, farfurii. Eu eram cel care trebuia să le spele, să le curețe de stratul de fum și ulei. Mirosul lor era acru, dar elementele decorative ale fiecărui centru de ceramică ieșeau la iveală după ce curățam obiectele și asta era marea mea recompensă. Era o mare bucurie pentru mine.
Vara, tata avea comenzi de mozaicuri pentru biserici sau troițe, și-mi făcea plăcere să-l văd cum lucrează. Pregăteam bucăţile de porțelan, le tăiam, mai puneam și eu câte o pietricică în mozaic. Când sculpta troițele, îmi plăcea să simt volumul și mirosul lemnului de stejar. Eram fascinat de motivele sculptate, de simbolurile solare și le atingeam. Descoperind mai târziu linogravura, mi-am dat seama că aceste momente au avut o influență, deși materialul e diferit.
EH: Care au fost primii pași în afara casei părintești și a influenței exersată de tatăl dvs., preot, pictor și sculptor?
VT: Orașul Baia Mare este un important și prolific centru artistic, care ocupă un loc binemeritat în istoria artei românești. Muzeul de artă – Centrul artistic Baia Mare mi-a permis să studiez cu atenție operele unor mari pictori de referință pentru arta românească: Holloși Simon, Mikola Andraș, Janos, Thorma, Traian Bilțiu Dăncuș, Nicolae Apostol etc. Felul de a privi arta trebuie educat, iar muzeul este locul de predilecție pentru un tânăr artist. Eram prezent la expozițiile organizate de Uniunea Artiștilor Plastici, branșa Baia Mare, și frecventam, în compania tatălui meu, ateliere ale unor mari pictori contemporani, precum Nicolae Apostol, Nicolae Suciu, atelierul sculptorului Traian Moldovan și al ilustratorului Vasile Nascu. Acesta din urmă este realizatorul coperții și ilustrațiilor volumului meu de poezie Le fils prodigue/Fiul risipitor, publicat în 2002 la Editura Risoprint de la Cluj-Napoca. Dar noțiunile de artă plastică le-am primit în atelierul tatălui meu. În 2003 și 2004, l-am ajutat să picteze o biserică construită din lemn în Maramureș.
EH: Cum ați rezuma parcursul profesional pe care l-ați urmat?
VT: Sunt absolventul a două bacalaureate, în teologie și filozofie, și am un master în teologie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. La Montreal, în 2006, am completat un bacalaureat în Travail Social la Université de Québec à Montréal (UQAM).
Odată ajuns aici, una din primele mele dorințe a fost să găsesc un atelier în care să-mi pot continua practica în artă. Astfel am întâlnit, spre bucuria mea, doi artiști excepționali, Aura Chiriac și Vladimir Midvichi, care dirijează Atelierul de arte vechi Valuarda, situat în clădirea centrului Emmaus, lângă Oratoriul Saint-Joseph din Montreal. Cursurile luate aici mi-au permis să-mi aprofundez cunoștințele în iconografie bizantină și tehnica icoanelor pe sticlă și să evoluez. Aici am fost inițiat în linogravură și colagrafie.
În 2012, 2013 și 2014 am participat cu icoane pictate pe sticlă și pe lemn la expozițiile colective anuale organizate de Atelierul Valuarda. De asemenea, fiind membru al Asociației Iconografilor și Iconofililor din Quebec, în 2015 am participat cu câteva icoane pe sticlă la expoziția colectivă de icoane À la rencontre de l’Invisible, organizată în colaborare cu Muzeul Artizanilor din Quebec (MUMAQ), la fel ca și în 2019, în cadrul expoziției intitulate L’amitié spirituelle. Am fost atunci singurul expozant de icoane pe sticlă, ceilalți artiști prezentând icoane bizantine pe lemn. Icoanele pe sticlă cu specificitatea lor transilvăneană au adus o undă de prospețime la această expoziție de icoane bizantine, veritabile bijuterii de un mare rafinament artistic.
Transparențele, atmosfera, paleta de culori, linia naivă esențializată a icoanelor pe sticlă prefigurează universul oniric al pictorului Marc Chagall, linia lui Matisse sau a lui Rouault. Într-o lume ultra-conectată, dominată de viteza fulgurantă a informației, efemeritate și consumerismul imaginii, imaginea sacră a icoanei poate echilibra și vindeca ochiul nostru interior. Expoziția a avut și o valoare simbolică, de restaurare a unui spațiu sacru pierdut. Muzeul a fost înainte o biserică catolică. Ogivele celei mai frumoase biserici în stil neogotic la Montreal au putut intra în rezonanță perfectă cu liniile curbe prezente în icoanele bizantine expuse.
EH: Tot în 2019, publicul a fost invitat să vadă o altă latură a creației dvs. artistice. Cum și când ați făcut virajul spre artă conceptuală?
VT: Fiecare artist e într-o continuă căutare pentru a găsi propria lui manieră de a se exprima, propriul stil. De multe ori căutăm mult în afară, până realizam că avem răspunsurile în interiorul nostru. Totul s-a făcut treptat. Pe 19 noiembrie 2019 am avut vernisajul expoziției Immersion la Galeria Queens of Art de la Montreal, la conceptul căreia am lucrat cu artista montrealeză de origine română Mona Ciciovan.
A fost prima mea expoziție personală, care a cuprins 50 de lucrări: acuarele, tehnică mixtă, linogravură și colagrafie. A fost o invitație într-un univers diferit de cel iconografic, chiar dacă am recuperat elemente simbolice pe care le-am transpus și reinterpretat pe hârtie (ca suport). Spectatorul, într-un act inițiatic de imersiune – așa cum am sugerat în titlul expoziției – voiaja printre creațiile mele de la figurativ la non-figurativ.
Un alt eveniment major la care ați participat a fost Le Rassemblement des Arts 2022, organizat în luna mai a anului trecut de 44 Art Events. Ce a însemnat această participare pentru dvs.?
VT: Acest eveniment mi-a permis să întâlnesc alți artiști, să văd cum lucrează, să iau contact cu universul lor. Am creat legături noi, am legat prietenii. Spațiul de expoziție a fost unul excepțional, generos, în Vieux Port de Montreal. Lucrările mele în tehnică mixtă pe hârtie au fost expuse spre vederea înspre port, fiind privilegiate de o lumină naturală, bună. De fapt, totul a fost bine gândit pentru artiști, bine structurat de organizator. Împreună cu artiștii și prietenii mei Mona Ciciovan, Rodica Vinca și Cătălin Domnițeanu, cred că am punctat bine acest eveniment printre cei 40 de creatori quebechezi. Ce am creat noi, a fost bine receptat și apreciat.
EH: La recenta expoziție Grands artistes d’aujourd’hui organizată de criticul de artă de origine română André Seleanu la Galeria Boa (14 decembrie 2022 – 20 ianuarie 2023), ați participat alături de alți șapte artiști contemporani de valoare într-o minunată desfășurare de culori și forme cutezătoare, etalate în picturi, gravuri și sculpturi. Vorbiți-ne de lucrările cu care ați participat. Care este ideea, conceptul pe care l-ați încorporat, și tehnica folosită?
VT: În primul rând aș vrea să adaug că însuși conceptul expoziției, precum și cel al catalogului galeriei care cuprinde artiștii expozanți, aparține criticului de artă André Seleanu. Acesta a surprins într-o caligrafie a sensului deosebită universul fiecărui artist. Apoi, Bob Oré, directorul și proprietarul Galeriei BOA, deține o galerie de artă cu acelasi nume și la Los Angeles. Om de afaceri, scriitor și poet, el deține și editura Balzac.
La nivel tematic am plecat de la două din poemele mele, Pescuirea minunată și Interferențe, poeme care au fost prezente în expoziție ca un ghid simbolic pentru lecturarea creațiilor mele expuse.
Interferențe
Dincolo de lumea acesta
e o lume a ferestrelor ce bat
unele în altele fără încetare precum aripile unei păsări colibri
un suflu de aer fraged precum mirosul unei gutui
într-o mare de magnolii
tu însă când urci și cobori
pe scara lui Iacov
defilând într-un spectacol de modă nefirească
puțin stingher
să calci cu atentie
doar pe ramele lor din măr frumos mirositor
privirea să-ți fie limpede
precum vitraliile prinse-întreolaltă
în care lumina și-a făcut cuib
Pescuirea minunată
Fiecare solz al peştelui era un ochi deschis
înfometat
se căzneau pescarii să desfacă plasa plină de noduri
ce le cresta cornea
se zbătea a moarte
şi cu cât se zbătea
ochiul năvodului
intra tot mai adânc în cel al heruvimului
ajunse orb de câţiva ochi
și acei oameni cu mâinele lor aspre
crăpate de sare și vânt
îndrăzniră totuși
să-i mângâie pleoapele fierbinți și trupul
vietate ciudată
lăsată să respire pe punte
pe puntea dintre două lumi
după un timp
a țâșnit în abis asemeni unei păsări de pradă
frecându-și de întuneric orbitele uscate ca de o piatră de cremene
șase zile la rând
au auzit-o
cum rănește întunericul
șase zile la rând
au simțit dansul mugurilor
în cavitățile goale
ei
niște simpli pescari
obișnuiți doar
cu ochiurile năvodului rupt
Am expus în total zece lucrări, abordând tema interferenței – interferențe între lumi văzute și nevăzute, între lumi interioare și exterioare, între universuri care comunică, și tema drumului inițiatic – omul aruncă năvodul cunoașterii sale în abisul universului și prinde în el o ființă imaterială, un heruvim care are acces la o informație superioară (prezența miliardelor de ochi care văd și simt aproape tot). E o pescuire fantastică. E o tensiune acolo, ca și în lupta lui Iacov cu Îngerul redată în lucrarea lui Gauguin. Acest acces la cunoaștere se face cu acordul și binecuvântarea Duhului Sfânt, simbolizat în lucrări prin jumătatea de cerc.
Am folosit elemente din iconografia bizantină transpuse pe hârtie în tehnică mixtă. Am expus și o instalaţie-scaun, lucrare intitulată La chaise invisible, o viziune cosmogonică. Arhitectura, construcţia scaunului, mi-au permis foarte bine, artistic, să fac referință la geneza și arhitectura invizibilă a universului.
EH: Este posibil ca Sacrul să existe de fapt și să fie reprezentat și în alt mediu decât în cadrul religios?
VT: Sigur, evident. În această contemporaneitate heteroclită, dezorientată, consider că arta este purtătoare de sens, de vibrație, este taumaturgică. Opera unui artist este o hierofanie în spațiul profan. Ea devine o Agora, un loc de recentrare spirituală, identitară. Ea ne oferă posibilitatea să ne întâlnim în ea, să ne manifestăm ludic în ea. E deschisă privitorului, e generoasă, ea se oferă cu totul privitorului. Contemplând-o, ne centrăm, ne echilibrăm ființial, estetic. Creația unui artist în această lume mereu grăbită, ne face să ne oprim, să căutăm esențialul, sensul. Încerc ca fiecare lucrare a mea sa fie o astfel de Agora, dătătoare de sens, un loc de întâlnire transformatoare.
EH: La ce lucrați în prezent? Ce planuri de viitor aveți? În artă, în activitatea dvs. poetică și nu numai.
VT: În prezent lucrez la volumul de poezie bilingv Pescuirea minunată – La pêche miraculeuse, care sper să apară în vara acestui an la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca. Volumul va cuprinde 70 de poeme, cu câteva ilustrații din lucrările mele. Lucrez concomitent și la un alt volum de poezie. Ca proiect viitor, mă gândesc la o expoziție personală cu lucrări noi, pe pânză. Probabil va fi peste doi ani, când voi împlini 50 de ani.
EH: Vasile Trif, vă mulțumesc pentru bucuria acestui interviu!