Primul lucru care te izbește când treci granița din Thailanda în Cambogia este mizeria. Și nu după mult timp, realizezi că te afli în plin Ev Mediu, într-o țară în care ocupația de bază e agricultura, înfăptuită cu mijloace primitive. Culturile de orez se întind pe zeci de kilometri pe o parte și pe alta a drumului, practic fără întrerupere, iar oamenii muncesc în condiții dure, în apă până la brâu, având ca singure unelte propriile brațe.
Moneda cea mai folosită e dolarul american și viața e ieftină, mai totul costă „one dolla’!”. Toaletele au un furtun cu apă (sau o căldare) în loc de hârtie igienică, asta în cazul fericit în care nu-s o simplă groapă în pământ, iar apa caldă lipsește cu desăvârșire. Pe străzi nu există coșuri de gunoi, fiecare aruncă mizeria pe unde apucă, iar noaptea vin camioane cu echipe de muncitori dotați cu lopeți care adună așa, în mare, deșeurile.
Oamenii par la fel de săraci cu toții, spre deosebire de Vietnam și mai ales Thailanda, unde s-a creat o clasă de mijloc care trăiește relativ bine. Traficul în orașele mari (scutere, în cea mai mare parte) e un coșmar, dar în pofida acestui fapt oamenii dau dovadă de o răbdare ieșită din comun, nimeni nu se enervează, nu ridică vocea, nu aruncă priviri amenințătoare în jur. Se claxonează nonstop, dar claxonul nu ține loc de înjurătură, cum e cazul în Occident, ci revine la funcția sa de bază, aceea de al avertiza pe celălalt de un pericol iminent.
Poluarea e o problemă serioasă, o parte din locuitorii marilor orașe poartă măști chirurgicale pe stradă.
CITIȚI ȘI: Viet Cong pentru o zi
Aș fi vrut să vă povestesc despre Angkor Wat, cel mai mare monument religios din lume, simbolul care apare pe steagul Cambogiei și pe monede, despre templele impresionante din jur, scoase la iveală din junglă, cu rădăcinile copacilor încolăcite pe turnuri și statui ale lui Buddha, printre care se numără și acela în care s-a filmat Tomb Raider. Despre viața de noapte din Siam Reap, nebunia din capitala țării, Phnom Penh, despre Skuon, orașul păianjenilor sau despre superba stațiune de lângă Sihanoukville, în sudul țării, aflată încă în stare naturală, unde abia acuma se construiesc primele hoteluri. Despre senzația pe care o ai plutind între două oceane, despre insulele pustii aflate la doi pași de coastă și despre cea mai caldă apă în care mi-a fost dat vreodată să înot. Dar ce m-a impresionat cumplit a fost istoria tragică a acestui popor de oameni pașnici, politicoși și muncitori: genocidul care a urmat instaurării regimului comunist al khmerilor roșii. O să redau scrisoarea pe care i-am trimis-o unui prieten, scrisă la cald, imediat după ce am vizitat killing fields și închisoarea S-21, căci surprinde într-o anumită măsură starea de spirit care te cuprinde la vederea acelor grozăvii:
„Hai să-ți povestesc despre killing fields, că pe mine m-a întors pe dos experiența asta. Cifrele probabil le știi, în mai puțin de patru ani khmerii roșii au reușit să extermine o treime din populația țării, adică aproape trei milioane de persoane. Nu-ți vorbesc despre mijloacele îngrozitoare de execuție, căci, având de-a face cu un număr covârșitor de « dușmani ai poporului », pur și simplu nu își permiteau să folosească gloanțe.
O să mă rezum la ce am văzut în acel killing field, unul din cele câteva sute din țară. Pe terenul respectiv s-au descoperit optzeci și ceva de gropi comune din cele vreo două sute despre care se știe. Dar acum câțiva ani au renunțat să mai sape, ca să nu tulbure morții, spun ei. Se mulțumesc doar să colecteze oasele care apar la suprafață după fiecare ploaie.
Așa că imaginează-ți că mergi pe terenul ăla și vezi pe peste tot oseminte, o mandibulă, un fragment de tibie, o porțiune dintr-un craniu. Apoi piramida de cranii, o parte din cele colectate recent. Puțin mai încolo, dai de gropile comune în care sunt îngropați bebeluși și copii mici, căci khmerii intenționau să « înlăture răul de la rădăcină ».
Ne-am oprit apoi la închisoarea S-21, una dintre închisorile în care aveau loc interogatoriile și torturile înainte ca oamenii să fie trimiși înspre killing fields. Și am văzut pozele gardienilor, celor responsabili cu tortura: majoritatea erau copii. Cel mai mic avea 12 ani.
Am aflat cum identificau dușmanii poporului: verificau dacă aveau pielea fină, mâini fără bătături sau dacă purtau ochelari. Vezi? Dacă ne-am fi născut în locul și timpul nepotrivit, probabil că nici unul dintre noi n-ar fi supraviețuit.
Prin închisoarea aceea au trecut, pentru a fi torturați și a li se smulge « mărturii », peste 20.000 de oameni (s-au găsit registrele) înainte de a fi trimiși înspre killing fields. Au supraviețuit doar 7 bărbați, 4 copii și un bebe de câteva luni. Și nu pentru că khmerii roșii i-ar fi cruțat, ci pentru că nu au mai apucat să îi omoare atunci când vietnamezii au intrat în oraș.
Am vorbit cu unul dintre cei doi supraviețuitori adulți care încă mai trăiesc. Era acolo și celălalt, vând amândoi cartea în care își povestesc calvarul, iar venitul îi ajută să supraviețuiască pe ei și familiile câtorva zeci de victime, căci oamenii ăștia au o pensie de 25$ pe lună. Amândoi sunt voluntari acolo din anii ’80. În locul în care au fost torturați și unde le-a fost decimată familia.
Și acuma, attache ta tuque, vine partea care m-a șocat (nu că restul ar fi fost așa, un basm feeric): partidul aflat la putere de 30 de ani, care « câștigă » întotdeauna alegerile cu majoritate absolută, e format din foști khmeri roșii, primul ministru e un fost comandant, iar Pol Pot, liderul asasinilor, a murit în somn, de infarct, la șaptezeci și ceva de ani, la douăzeci de ani după evenimente.
Cam asta-i, pe scurt, povestea. Asta-i lumea în care trăim.”
Un ultim cuvânt despre obiceiul cambodgienilor de a mânca gândaci, furnici, șerpi, păianjeni și greieri, care oripilează occidentalii: își are sursa în anii genocidului, când sute de mii de oameni au murit de foame iar cei care au scăpat își datorează supraviețuirea acestor viețuitoare. Și vă asigur că furnicile și carnea de șarpe nu au deloc gust rău, dacă sunt bine gătite.
CITIȚI ȘI: Voiaj în Delta Mekong-ului. Piețele plutitoare ale Vietnamului
La ora la care scriu aceste rânduri, Trump a devenit președintele Americii. Acest deznodământ nu prevestește nimic bun, iar istoria ne învață că o societate prosperă și relativ echitabilă se construiește în secole, dar se poate dezintegra peste noapte. Cred că asistăm la cântecul de lebădă al visului american, la falimentul surprinzător al unui proiect de societate bazat pe valori liberale ca egalitatea șanselor, toleranță și respect.