„Există multiple maniere de a te întâlni cu un oraş: poți observa felul în care oamenii îl locuiesc, felul în care ei se activează, cum sunt armonizate frumusețile stradale, muzeele, vechiul port, cum era percepută odată iubirea, cum e văzută ea astăzi, cum palpită arborii parcurilor, florile, cum a fost și este astăzi văzută viaţa și cum a fost și e percepută acum moartea.”
La sfârşitul lui februarie 2023, ne-am hotărât să luăm în piept din nou faimoasa coastă a Americii de Est, aşa cum este intitulată în anuarele de voiaj. Am plecat pe un timp de furtună de zăpadă, obişnuită pentru Quebecul acelui moment. Am înlăturat o ultimă dată zăpada din fața casei și, după ce mi-am amintit – vorba lui Hipocrate – cum că arta e lungă și viaţa scurtă, ne-am urcat în maşină spunându-ne că vom găsi un sens al vieţii chiar și în acest voiaj în care ne aventurăm.
Am trecut neașteptat de repede la frontiera canadiano-americană și nu am putut face abstracție de ce însemna pentru noi, născuţi în penitenciarul comunist, trecerea unei frontiere. Chiar și atunci când aveai un pașaport în regulă și se părea că totul este corect, puteai avea surprize și umilințe neaşteptate. În fond, toată birocrația românească din acea epocă se caracteriza prin incertitudine și umilință. Aceasta era atunci starea de „normalitate”, în timp ce adevărata normalitate nu exista. Întreaga politică a călătoriilor era dictată în același chip terorizant în care era dirijată politica și viața în general. A-ți rememora clar aceste aspecte nu este un complex psihologic, este un fel de a înţelege mai bine starea de normalitate, de libertate. Lumea va fi cu atât mai bună cu cât ne vom putea împărtăşi mai adecvat normalitatea lucrurilor.
Aşadar, iată-ne galopând înspre Sud, pe coasta estică. Primele 12 ore le-am parcurs, de această dată, în oarecare viteză, lăsându-ne seduși de gândul evadării cât mai departe din frigul canadian, și învăluiți de mirajul muzical din maşină. Înaintam ajutați de limbajul universal al unui Bach sau al lui Frank Zappa, sărind de la un compozitor la altul, ca și cum Dumnezeu ne-ar fi pus la încercare capacitatea de asimilare. În orice caz, banda vieţii noastre în primele 12 ore de voiaj a fost învăluită de muzică. Rahmaninov spunea că o existență întreagă nu este suficientă pentru întreaga muzică. Cele 12 ore ne-au umplut oricum, în parte, modul călătoriei. Apoi a venit tăcerea de după muzică, tăcerea care ea însăşi s-a muzicalizat, în prima noapte în care am dormit pe teritoriul american.
Dimineaţa pe la ora 7, neașteptat de devreme după un drum atât de lung, am fost în picioare cu gândul la Charleston, primul oraş pe care am dorit să-l vizităm după ce îl parcursesem destul de rapid cu câţiva ani în urmă.
Există multiple maniere de a te întâlni cu un oraş: poți observa felul în care oamenii îl locuiesc, felul în care ei se activează, cum sunt armonizate frumusețile stradale, muzeele, vechiul port, cum era percepută odată iubirea, cum e văzută ea astăzi, cum palpită arborii parcurilor, florile, cum a fost și este astăzi văzută viaţa și cum a fost și e percepută acum moartea. Orice oraş este în sine o lume.
Charlestonul are parfumul vremii încrustat în sensul și grija pe care oamenii acestuia au ştiut să i-o acorde. Oraşul îşi menţine șarmul secolului trecut, dar felul în care orice colț este întreținut îi conferă o prospeţime imediată. Majoritatea clădirilor sunt în stil georgian, iar frumuseţea lor arhitecturală continuă să fascineze încă și astăzi. Aproape fiecare stradă conţine galerii de artă și magazine de rafinament, buticuri de antichități sau de artă modernă, în care te poţi uşor lăsa pradă cheltuielilor de tot felul. Plimbarea cu caleașca în jurul pieţei City Market și al străzilor romantice din jurul acesteia este în fond o aruncare într-o lume de vis a secolului trecut. În final, am cedat tentației achiziționării a două tablouri reprezentând peisaje specifice oraşului: unul cu un copac secular de pe ale cărui ramuri curge un fel de mușchi spaniol, și un altul reprezentând lagunele din jurul Charlestonului. Le-am încărcat în maşină de parcă am fi luat oraşul și armoniile lui cu noi.
Există în Charleston câteva hoteluri al căror șarm este absolut unic, dar, desigur, extrem de scumpe. Ele sunt de fapt nişte veritabile muzee de locuit, pe ale căror coridoare poţi asculta muzică la pian și mai poți vedea viaţa ca pe o poezie în desfăşurare. În fiecare colț de restaurant ți se pare că se scrie o nouă poezie, totul se petrece într-o muzică a începuturilor în care timpul pare suspendat.
A doua zi am vizitat Magnolia Plantation and Garden, unică în America Coastei de Est. Este o gradină luxuriantă cu arbori înfăşuraţi în specifica mătase spaniolă, datând dinaintea războiului de independență al Americii, în care poți face excursii cu trenulețe și vaporașe. Gradina este invadată de flori tip magnolia, dar și de azalee și nenufari care oferă o paletă de culori incomparabile. Există un scriitor francez care spunea că splendidele grădini nu sunt altceva decât filozofii ce se oferă privirii, înțelepciuni devenite vizibile. Gradina de magnolii din Charleston, datând din anul 1679, este o prelungire naturală a unei concepţii de viaţă a inspiratei familii Drayton. Dar ea este mai mult de atât: este o stare de spirit pe care o vei purta în tine de câte ori vei avea nevoie de frumuseţe. Iar frumuseţea este acolo unde suntem ca participanţi la ea, fiecare dintre noi.
Această frumuseţe a grădinii are însă un tribut istoric apăsător pentru conştiinţa modernă. Iniţial, în 1676, terenul respectiv era legat de o imensa plantație de orez pe care munceau sclavi aduși din Africa.
Casele lor dintre care patru sunt conservate și astăzi, reprezintă patru epoci de sclavaj, începând cu cele mai cumplite și până la cea de-a patra epocă, în care condiţiile s-au îmbunătăţit putin.
În fiecare an, apa râului Ashley care servea la udarea culturilor de orez inunda căsuțele sistematic, iar sclavii care dormeau pe jos se îmbolnăveau, fiind totuşi obligaţi să continue raţia de 12 ore de muncă zilnică. Dacă există un fenomen uman al răului, această perioadă din istoria grădinii de magnolii este reprezentativă. Principiul umanismului însuși refuză o asemenea realitate pe care ființele umane au construit-o.
Situaţia părea să se fi schimbat odată cu legea abolirii sclavajului în America. O parte din cei aflaţi pe plantațiile de orez din Magnolia Garden, nevăzând nicio perspectivă favorabilă imediată, au solicitat să rămână în continuare ca lucrători pe plantație, de data asta cu un anumit salariu. Ultimul vlăstar al acestei istorii de muncitori de pe plantație a trăit până în anul 1990.
Problema sclavajului uman rămâne deschisă atâta vreme cât condiţiile de muncă sunt inacceptabile, aceasta chiar și în situaţia unei munci liber salariate, dar insuficientă pentru un trai decent. Cei care se află într-o asemenea situaţie și, datorită inerției, se complac sub greutatea lanțurilor, sunt victimele oricărui sistem aparent democratic. Nu ne aflăm în situaţia libertăţii decât în condiţiile în care ne concepem și ne comportăm ca fiinţe libere. Există întotdeauna alternative pentru a ne organiza și construi o lume mai bună.
Magnolia Garden de astăzi este de o frumuseţe incontestabilă, dar clădită pe o tristă pagină din istoria democraţiei americane. A trebuit să apară spirite cu adevărat progresiste în sânul acestei națiuni și să existe o luptă susţinută a celor avizați în bătălia pentru drepturile civice, pentru ca ideea autodeterminării atât de specifică Americii de azi să prindă din ce în ce mai mult viaţă și pentru ca fiecare cetățean să primească motivaţia unei vieţi libere și prospere.
