Pe marginea unui spectacol
Vechiul proverb românesc „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul” are o valoare incontestabilă în lumea de azi dirijată de alte „vorbe înțelepte” precum „reclama e sufletul comerțului” ori „comerțul este arta de a-i face pe oameni să cumpere lucruri de care nu au nevoie”. M-am confruntat cu vorbele acestea ca spectator la Montreal la celebra piesă a lui Leonid Zorin Un bărbat și mai multe femei, în la fel de celebra montare (în spațiul românesc) cu excelenții actori Magda Catone și Claudiu Bleonț.
Piesa este piatra de temelie a carierei artistice a celor doi actori care o joacă, încă din studenție, din 1983, în numeroase teatre din țară și în turnee organizate în mai multe comunități românești din diaspora. Și este sau pare o piesă interesantă. Din nefericire, nu știam mare lucru despre ea și eram dornic să aflu. Există în dramaturgia rusă și sovietică umbrele tutelare ale lui Gogol și Cehov așa încât o comedie despre birocrație, jucată de doi actori versați, „titani” ai scenei românești, cum i-a calificat cineva, nu putea să fie decât o experiență promițătoare.
Luând în considerare publicitatea în jurul acestei piese, un virtual pom lăudat, m-am dus cu sacul.
Dar era un sac modest. Nu așteptam un spectacol grandios care să mă tulbure, ci unul agreabil cu o piesă nici prea complicată, nici prea superficială, interpretată profesional chiar dacă, posibil, după sutele și poate miile de reprezentații, cu un entuziasm tocit. Și eram pregătit să aplaud călduros și să fiu recunoscător protagoniștilor, admițând totodată din start că spectacolul nu putea fi extraordinar.
Dar nu a fost să fie! Oricât de modeste vor fi fost așteptările mele și poate și ale altora, ele au fost, se vede treaba, exagerate. Nu a fost o piesă de teatru, ci o șușanea, cum se zice în limbajul colocvial despre un spectacol improvizat și oferit cu condescendență unui public considerat puțin exigent sau ignorant în ale artei.
Piesa a fost expediată dezlânat, întreruptă de improvizații și de digresiuni fără nicio legătură cu subiectul, de false confidențe penibile care se voiau umoristice, de vulgarități verbale, unele scatologice care se credeau distractive. Interpretarea piesei, când Claudiu Bleonț se întorcea la obiectul muncii, era onestă, uneori puțin șarjată din partea amândurora, Magda Catone dezvăluia mijloace expresive de o versatilitate care îi justificau prestigiul și totul reintra pentru câteva minute în normal. Dar ce păcat! Se revenea, s-ar fi zis, la formula (prost aplicată) din străbuna commedia dell’arte cu dialoguri și trucuri de comunicare „spontană” cu publicul și din nou la umpluturi pentru trecerea timpului și prelungirea spectacolului. Am beneficiat, printre altele, de o imitație a lui Nicolae Ceaușescu, de o diatribă ironică la adresa Elenei Ceaușescu, de un banc care circulă pe Internet despre regele animalelor, de o imitație naturalistă a unei scene de amor și de digresiuni ale lui Claudiu Bleonț într-un limbaj suburban în care era dificil să discerni față de cine era mai evidentă lipsa de respect – față de sine însuși sau față de public?
Modicitatea acțiunii nu are nicio legătură cu insatisfacția pe care mi-a procurat-o acest spectacol. Tinerii de altădată Magda Catone și Claudiu Bleonț au descoperit desigur cu entuziasm în comedia lui Leonid Zorin frumuseți meritorii și ele explică de ce au jucat piesa aceasta de nenumărate ori, cum s-a spus, cu casa închisă. Frumusețile acestea nu le-au mai putut expune în fața noastră acum, după peste 40 de ani de la premieră.
Și plecând din sală de la show-ul acesta demn de o cârciumă ieftină, mi-am adus aminte cu nostalgie de „emigrant” de alți doi mari actori care țineau în urmă cu zeci de ani spectatorii lor cu sufletul la gură: e vorba de Fory Etterle și de Beate Fredanov în piesa Dragă mincinosule de Jerome Kilty. Era 1964, piesa dura circa o oră și jumătate și pe senă se aflau doar doi actori cu două microfoane la trei-patru metri unul de altul. Dar, în plus, rafinament, voci fenomenale, gravitate, umor, sarcasm, eleganță, tandrețe, respect față de artă, de subiect, față de ei înșiși, față de spectatori.
Sunt convins, revenind la spectacolul nostru de la Montreal, că aceeași actori și cu aceeași piesă ar fi oferit – și desigur au oferit de nenumărate ori deja – un spectacol incomparabil ca valoare și seriozitate artistică dacă ar fi jucat pe scena unui teatru onorabil din România.
Și astfel, în cazul de față, s-a aplicat și al doilea slogan, cel despre arta comerțului. Mie, personal, prin prestația lor, cei doi mari actori au reușit să-mi vândă ceva de care nici eu și poate nici alții, nu aveam nevoie. Felicitări!
