Invitația adresată scriitoarei și eseistei Laura T. Ilea de a susține o conferință la Universitatea din Montreal, sub egida Centre de recherche des études littéraires et culturelles sur la planétarité (CELCP), a oferit prilejul unei întâlniri intelectuale de excepție. Directoare a Catedrei de literatură comparată din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, ea a propus publicului o temă densă și provocatoare: „Les multiples significations du mineur à partir de la pensée nomade”, cu o discuție pe marginea celui mai recent volum al său, N-am chef să mor, publicat la Editura Cartier. Prezentat deja la București, Cluj, Paris și Chișinău, volumul își va continua traseul în această toamnă la Bruxelles și Oradea.
Dincolo de cadrul academic formal – făcut posibil prin intermediul unui parteneriat Erasmus între cele două universități – această prezență la Montreal a funcționat ca un catalizator ideal pentru un dialog extins cu autoarea.
Mai jos, interviul realizat de Eva Halus.
Eva Halus: Să începem prin a preciza ce este gândirea nomadă, un concept invocat frecvent în studiile sociologice recente. Pensée, espace et être-au-monde este frontispiciul studiului apărut în 2003 cu semnătura lui Lamy Julien la Facultatea de filozofie din Lyon, Franța. Vă rog să dezvoltați un pic subiectul și să-l plasați în perspectiva propriului dumneavoastră parcurs.
Laura T. Ilea: Sunt mai mulți gânditori sau teoreticieni care au vorbit despre gândirea nomadă, printre care Gilles Deleuze, Félix Guattari, Rosi Braidotti (care preia și continuă „nomadologia” celor dintâi înspre un discurs feminist, al situațiilor și întâlnirilor fluide, în locul identităților fixe), Pierre Joris, care afirmă, în mod paradoxal, că ar trebui ca cele mai apropiate limbi să ne fie cele străine, în felul acesta îndepărtându-ne de greutatea complexelor psihanalitice specifice. Atunci când am scris volumul de eseuri Nomadism. Despre gândirea care devine corp (Litera, 2024), nu am vrut neapărat să o iau în această direcție, ci mai degrabă să reînnod firul unei cărți pe care am publicat-o în 2001, Meditații inactuale (Paideia), regândind temele devenirii la mai mult de douăzeci de ani distanță. Eu am trăit de-a lungul celor aproape zece ani petrecuți în Canada (2007-2016) complet în afara țării. Era prea mult de metabolizat la Montreal, prea mult de descoperit. Parcă am ieșit dintr-un corp vechi și l-am lăsat să peregrineze, curios și nesățios, prin lume.
Or, această metamorfoză îmi doream foarte mult să o documentez. Și am făcut-o pe urmele mai multor scriitori care vorbesc despre umbrele călătoare (Norman Manea, Elif Shafak), despre trecere (Marcel Moreau), despre comunitatea terestră (Achille Mbembe), despre exit și impudoare (Gabriel Liiceanu), despre nostalgia care ne trage înapoi, dar și despre cea care ne proiectează înainte (Svetlana Boym). În 2016, când m-am întors în România, la Cluj, a trebuit să reiau acest fir „amnezic” și să-l fac cumva să funcționeze, în interiorul țării. De atunci, noi formule de gândire au început să se proiecteze la orizont. Sunt parte a Centrului de Studii asupra imaginarului (Phantasma), iar această dimensiune imaginativă e centrală pentru identitatea mea. Despre aceste metamorfoze am discutat de multe ori cu o colaboratoare și prietenă de aici, Mirella Tarmure Vădean, al cărei concept central e transdisciplinaritatea. Aceasta pulverizează granițele disciplinare pentru a se adapta mai bine unei lumi în mișcare. Pentru a o înțelege mai bine.
EH: Mai devreme în timp, filozoful francez Gilles Deleuze (1925-1995) a definit gândirea nomadă ca pe un refuz al adevărurilor absolute, al identităților fixe și al sistemelor rigide. Spiritul nomad și fenomenul migrației, teme centrale în volumele dumneavoastră Cartografia lumii de dincolo (Humanitas, 2018) și N-am chef să mor (Cartier, 2026), trimit nu doar la depășirea granițelor fizice, geopolitice sau sociale, ci și la o sublimare interioară, născută din dorința profundă de autocunoaștere și autodepășire. Despre toate acestea s-a mai scris, însă cărțile dvs. aduc ceva în plus.
LTI: Poate ceea ce aduc nou cărțile mele este „ușurătatea”, în sensul în care o utiliza Milan Kundera în romanul lui Insuportabila ușurătate a ființei. Există câteva modele de asumare a migrației, a exilului, iar multe dintre ele sunt construite pe modelul pierderii, al sacrificiului, al întoarcerii acasă ca o îngropare a trecutului, ca o aspirare a timpului, care te lasă fără aripi, te face cenușă și te transformă în amintire. Știu că uneori nu se poate altfel. Vorbeam adesea cu Victor Roșca, care a trebuit să pună o graniță grea a memoriei peste trecutul lui, așa încât să-și poată reinventa viața lui și a familiei lui aici, la Montreal, și căruia îi era greu să înțeleagă cum se mai pot întoarce oameni înapoi, să trăiască în România. Era imperios necesar să pui această graniță imaginativă pentru a putea crea un teritoriu vital aici, la Montreal. La fel, în zilele trecute am întâlnit-o pe Marilena, mama cineastei Oana Șuteu Khintirian, căreia i-am vorbit despre faptul că se poate trăi în România, în pofida haosului politic perpetuu. Am văzut acea sclipire în ochii ei, aceeași cu care a intrat la Revoluție în Biblioteca Centrală Universitară din București, sub asediu, ca să salveze cărțile, care erau viața ei. Sclipirea care îmi spunea că e bine să existe un acasă pentru ca oamenii să poată trăi altundeva. La fel cum, în cartea scrisă împreună cu soția lui, jurnalista Tetyana Ogarkova (care dă adesea interviuri presei și radioului canadian), filosoful și istoricul Volodymyr Yermolenko, președinte PEN Ucraina, afirmă că oamenii care trăiesc la lizieră, sub asediu, în pericolul de a-și pierde viața, fac posibilă viața altora, care trăiesc afară, dar și viața celor dinăuntru (La vie à la lisière, Gallimard, 2026). Sunt oameni care fac posibilă trecerea, permeabilitatea granițelor, „ușurătatea” traversării. Acestor oameni le datorăm faptul că putem scrie despre ceea ce în franceză se numește affranchir la frontière, adică a trece dincolo de graniță și a o lua cu tine. Aceasta cred că fac multe dintre personajele mele: trangresează atât granițe fizice, cât și granițe mentalitare, sunt mobile, iar această maleabilitate a trecerii e de fapt cheia tinereții fără bătrânețe, dacă îmi permiteți. Se mișcă rapid, ca să nu le prindă moartea din urmă. Sunt în continuă metamorfoză pentru ca spectrele să nu apuce să se strecoare decât ilegitim, nepoftite.
EH: Cum s-a născut cel mai recent volum al dumneavoastră, N-am chef să mor? Care a fost impulsul sau ideea de la care a pornit?
LTI: S-a născut dintr-o mare nostalgie după Montreal, atunci când am decis să plecăm, întreaga familie, de aici. O parte din mine pleca iar cealaltă parte regreta plecarea. Partea care regreta plecarea s-a pus pe scris. Și a ieșit această carte. E într-un fel oda mea adusă fascinației Montrealului, scrisă în special prin prisma pierderii lui parțiale. De atunci, din 2016, am făcut însă eforturi supranaturale ca să nu-l pierd. Într-o anumită măsură, am reușit. În carte se simte poate un vânt dezlănțuit în jurul personajului creat de mine, jurnalista Anne Legendre, care seamănă poate cu dezlănțuirea Moirelor grecești. E ceva tragic și, în același timp, de acceptare mioritică, așa cum a observat Oana Șuteu Khintirian la prezentarea din 12 iunie de la Centre d’études littéraires et culturelles sur la planétarité, la Université de Montréal. Și la fel cum a remarcat și Vladimir Chindea, care face și el studii de cinema și care, sunt sigură, într-o zi va reuși să repună împreună, prin intermediul imaginii, identitatea lui română și cea quebecheză.
EH: Revenind la tema conferinței din 12 iunie, termenul „minor(ă)/mineur” sub care se „înghesuie”, fără a fi valorizată suficient pe plan mondial, literatura scrisă în Europa Centrală și de Est (România, Bulgaria, Ungaria, Serbia și mai nou, Ucraina), cum este el pus în lumină de gândirea nomadă? Există între ele o relație intrinsecă legată de valurile de emigrare din ultimii 30 de ani sau legătura este chiar mai profundă?
LTI: „Minorul” are nevoie de strategii specifice pentru a se face auzit, pentru a putea fi tradus în lume. Pentru ca temele lui să fie recognoscibile. Or, eu folosesc mereu în demonstrațiile mele legate de plasticitatea acestuia în special modalități de negociere lingvistică, de subversiune a canonului. Desigur, există și modelul tipic cioranian în care te iei la trântă cu canonul francez, cu rigorile lui extreme (însă practicând un amestec neobișnuit între arhaicul moraliștilor francezi și nihilismul cel mai avangardist posibil). Dar, pentru a evita epigonismul, literaturile din Europa Centrală și de Est trebuie să fie extrem de inventive: reinterpretare a miturilor, strategii tip trickster, „huliganism” (ca la Manea), imaturitate (ca la Gombrowicz), istorii ale inexistenței (ca la Gospodinov), traversări clandestine între spații culturale (ca în Angelus, Veneția cu vene violete sau California pe Someș ale Ruxandrei Cesereanu).
Emigrația își găsește patrii subversive. Emigrația se face și înspre Canada, dar și înapoi, înspre România (întoarcerea acasă e ca o a doua emigrație; totul trebuie realuat de la zero). Dar aici, nomazii se întâlnesc. Poveștile lor rezonează. Se miros, cum se zice. De exemplu, nu îl cunosc personal pe Bogdan Perțache, însă înțeleg cât se poate de bine cărțile lui, Visul canadian sau Metec, apărute la Polirom.
EH: Tristețea pe care afirmați în introducerea conferinței că o găsim în cărțile autorului bulgar Georgi Gospodinov și care, aparent, se poate regăsi în general în literatura Europei de Est, mi-ar plăcea să aibă un destin asemănător cu Macondo și Un veac de singurătate a lui Gabriel Garcia Marquez. Un loc în care nu se petrece nimic și care devine până la urmă de notorietate planetară grație marelui talent al autorului columbian. Vedeți vreo „portiță de scăpare”? Sau această ieșire este chiar/numai gândirea nomadă?
LTI: Într-un anume fel, „istoria inexistenței” despre care vorbește Georgi Gospodinov are deja statutul lui Macondo. Fizica tristeții și Refugiul timpului, dar și Grădinarul și moartea, romanele lui Gospodinov, sunt o astfel de reiterare. Aș adăuga și o autoare mai tânără, care reinventează lumea Republicii Moldova într-un roman documentar cu aceeași miză, și anume Paula Erizanu în Aicea-i și raiul, și iadul (Cartier, 2025). Iată că ficțiunea, cuvântul pot crea spații mitice care să fie ulterior populate de cei care pot metaboliza tristețea neîntâmplatului și îi pot oferi demnitate.
Un astfel de spațiu mitic încerc să creez și eu în romanele mele: un spațiu care să aibă trăsăturile Montrealului, ale ceremoniilor din America latină. Dar mai ales ale acelei Transilvanii de care m-am îndepărtat la un moment dat, dar care, să nu uităm, aprinde încă imaginația prin ideea de a plonja în afara timpului, în inima munților (munții rezistenței politice, dar și ai vânătorii, ai explorărilor intergeneraționale – ca o ștafetă care se trece, târziu, dintr-o mână într-alta). E și păcat să nu recreezi mituri transilvane, când e cunoscută ca „ultimul ținut sălbatic al Europei”. La aceasta lucrez acum.
EH: În N-am chef să mor abordați întâmplări reale cu o puternică încărcătură metafizică și filozofică, pe care le revelați într-un stil fluid, relatând cu naturalețe experiențe altfel greu de explicat. Am remarcat că această atmosferă amintește de fascinația pe care o exercită proza fantastică a lui Mircea Eliade. Cineasta Oana Khintirian, prezentă și ea la conferință, observa că țesătura mitică a fragmentului citit – referitor la nomadism și la o ședință de șamanism din Amazonia – trimite direct la substratul Mioriței și la transhumanța străveche din spațiul românesc. Vorbiți-ne, vă rog, și despre episodul legat de moartea tatălui protagonistei, Anne Legendre, și cum este să te întorci „la sursă” după un anumit timp petrecut peste ocean.
LTI: Este pasajul cel mai dificil. Și cel mai frumos. Multă vreme m-am gândit cum să-l prezint, așa încât să-și piardă aura sumbră și absurdă. Nu pot să văd moartea decât ca fiind absurdă, nedreaptă, de-a dreptul imundă. Și nu putem decât să ne revoltăm împotriva ei. Și totuși, când se face deodată liniște, în roman, se vede întregul univers. Se vede oceanul, prin crăpăturile cabanei Guarani. Se vede deșertul și liniștea lui absolută. Dacă privești din toate aceste puncte deodată, înțelegi că pământul de înhumare, cum îi spun Europei, are corespondență în tot ceea ce personajul a trăit de când a plecat de acasă. De când a trădat, de când a abandonat. De când a înțeles că iubirea poate rezista morții, iar a iubi înseamnă să reziști trădării, abandonului. Acesta e pactul pe care l-a avut de o viață cu figura paternă. Și sub semnul acsetui pact îi va trăi moartea.
EH: În această carte conturați și figura fiului protagonistei, un personaj bănuit de mama sa că ar fi căzut sub influența curentelor de extremă dreaptă care au luat avânt după 2020. Sunteți preocupată să surprindeți în scrierile dumneavoastră astfel de fenomene acute ale societății contemporane, pentru a deschide un spațiu de dezbatere pe marginea unor subiecte arzătoare?
LTI: Neapărat. Am nevoie să pun în scenă oameni tineri care să pună sub semnul întrebării tot ceea ce noi, ca generație, am considerat ca imuabil. Mă interesează cum e să căutăm în continuare adevărul, chiar dacă nimeni nu mai e interesat de el neapărat, ci de spectacol, extracție, cinism și degringolada opiniilor politice nefondate, a războiului fără sens, a spectacolului planetar, tragic și absurd, căruia nu-i mai înțelegem mecanismele. Încerc să înțeleg cum va arăta lumea care va veni după noi și să fac parte din ea, fragmentar și neclar. Mi se pare așa de straniu că sunt oameni care consideră că tinerii nu mai pot oferi surprize, că știu deja cum va arăta lumea de mâine și de poimâine. Eu sper în carte ca fiul jurnalistei, chiar dacă virează spre dreapta, să-i ofere surprize. O atacă, pe ea și idealurile ei de toleranță, dar poate că are, într-un fel, cheia a ceea se produce cu noi, încetul cu încetul, pe nesimțite. Da, mă interesează viitorul. Poate mai mult chiar decât trecutul. Pentru că e mai lung…
EH: Este nevoie în spatele acelor rânduri de un observator cu un spirit agil și sensibil – atent la interrelaționarea umană, la amplificarea bucuriilor, dar și la dramele inerente schimbării, la reconstrucția eului lăsat în urmă pentru a descoperi, cu ochi de începător, viața de peste ocean. Este nevoie de cineva capabil să extragă filozofia din întâmplările cotidianului, iar pentru asta țin să vă felicit!
Ați afirmat la un moment dat că strămutarea dintr-un loc în altul are darul de a te îmbogăți spiritual, chiar dacă, la o primă vedere, încărcătura spirituală vizibilă în acest proces pare doar o adaptare din mers, o luptă de a o lua de la capăt. Acest proces de îmbogățire spirituală este observat în multitudinea de straturi suprapuse în viteză la nivel cognitiv, afectiv și vizual, acumulate din succesiunea rapidă a schimbărilor, și care, odată puse pe hârtie, reușesc să creeze un peisaj complex – o nouă „cartografiere” a spațiului prin prisma vizionarului nomad. Sau, aș îndrăzni să spun, a călătorului în timp, în spațiu și în propria asceză interioară.
Privind din această perspectivă, care sunt planurile dumneavoastră de viitor? Ce cărți, conferințe sau noi orizonturi urmează?
LTI: Totdeauna după roman urmează eseu, ca să mă pot clarifica. Lucrez acum la o carte de eseuri care încearcă să înțeleagă destinul european, sensul acestui termen, dincolo de aparentul naufragiu. E o meditație filosofică și politică. Alte zări, da, întrucât mă pregătesc pentru un schimb Erasmus cu Mexicul, o civilizație fascinantă, dar care va fi o provocare pentru mine, întrucât va fi prima dată când voi ține o conferință în spaniolă. Am și primele treizeci de pagini ale unui nou roman, dar aștept până atunci când voi fi sigură că nu voi repeta, prin el, romanul N-am chef să mor. Una dintre ideile acestui roman mi-a fost dată de prietena mea, psihologa și muziciana Ioana Gherman, anul trecut, când stăteam pe Saint-Denis, pe canapea, și mi-a spus o poveste amețitoare, care m-a făcut să meditez de nenumărate ori de atunci la condiția umană. Dar despre aceasta nu pot vorbi încă. Doar atunci când voi scrie ultimele treizeci de pagini ale romanului.
Scurte note bio-bibliografice
Laura T. Ilea este scriitoare și eseistă. A studiat la Facultatea de Filosofie din București, unde și-a susținut doctoratul în 2005, cu o teză despre gândirea timpurie a lui Martin Heidegger, publicată în 2007 cu titlul Viața și umbra ei. Întemeierea existențială a cunoașterii, la Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca. A urmat un doctorat în literatură comparată, susținut în 2012 la Université de Montréal, publicat în 2013 la Editura Honoré Champion din Paris, cu titlul Littérature et scénarios d’aveuglement – Orhan Pamuk, Ernesto Sábato, José Saramago.
Scrie în română și franceză, publicând patru romane și nuvele: N-am chef să mor (Cartier, 2026), Cartografia lumii de dincolo (Humanitas, 2018), Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur (L’Harmattan, 2015) și Est (L’Harmattan, 2009).
Volumul de eseuri Politiques du désir a apărut în 2021 la editura Mimesis, iar în 2024 a publicat un alt volum, intitulat Nomadism. Despre gândirea care devine corp în colecția Perspektiv a editurii Litera, pentru care a primit premiul ALGCR (Asociația de Literatură Generală și Comparată din România) în 2025.
Articole și interviuri despre creația sa literară și filosofică au apărut în Huffington Post, Le Devoir, la Radio Canada, în Observator Cultural, Matca Culturală, la Radio România Cultural, Radio România International, Radio Cluj.
A organizat evenimente la Institutul Cultural Romândin Paris, la Institutul Francezdin Cluj, la festivalul Metropolis Bleu din Montreal etc.
Laura T. Ilea scrie despre filosofie politică, estetică, fenomenologie, literatura migrației, studii planetare și literatură scrisă de femei. Este conferențiar la Catedra de literatură comparată a Facultății de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, cercetător atașat la Centre de recherche des études littéraires et culturelles sur la planétarité (CELCP), Université de Montréal, și la Three Ecologies Institute, Universitatea Concordia.
