Liderii megalomani fascinează. Aceștia afișează o încredere debordantă, ambiții uneori excesive și iau decizii adesea deconectate de la realitate. Cu toate acestea, ei continuă să atragă, deopotrivă în mediul profesional și în politică. De ce? Pentru că ascensiunea și prăbușirea lor nu se bazează doar pe personalitatea lor, ci pe o dinamică mult mai amplă, după cum se arată într-un articol publicat în The Conversation.
Cele trei atuuri ale megalomanului
Jean Poitras, profesor universitar titular în gestionarea conflictelor la HEC Montréal, notează că explicația rezidă în convergența a trei forțe: narcisismul liderului megaloman, incertitudinea care împinge un grup să caute un salvator și dinamicile colective de disonanță cognitivă care protejează, ulterior, această credință.
Trăsătura narcisică le conferă liderilor megalomani o încredere excepțională, o imagine de sine extrem de flatantă și o convingere profundă în propriile decizii. Această siguranță acționează ca un semnal de control și stăpânire, fiind extrem de atractivă mai ales atunci când grupul traversează o perioadă de incertitudine. Într-adevăr, ea reduce rapid anxietatea colectivă legată de confuzie, îndoială și absența unei direcții, chiar și atunci când această impresie de stăpânire se bazează mai degrabă pe o simplă aparență decât pe o analiză fidelă a realității.
Într-un context de incertitudine, populația tinde să favorizeze figurile care afișează o încredere puternică în ele însele. Această postură reduce anxietatea colectivă și creează o impresie reconfortantă de direcție clară, favorizând astfel aderarea la inițiative ambițioase pentru rezolvarea problemelor, chiar și atunci când acestea se dovedesc puțin realizabile. Această dinamică se dovedește cu atât mai puternică cu cât megalomanul pare adesea extrem de performant la început: el simplifică problemele complexe, ia decizii rapid și lansează acțiuni vizibile care creează un sentiment imediat de dinamism. Rezultatele obținute, sau cel puțin percepția lor, îi consolidează pe moment autoritatea. Acest proces îi accelerează ascensiunea și sporește treptat credibilitatea ideilor sale.
Ultimul factor se manifestă în momentul în care primele succese vizibile ale conducătorului megaloman îi sporesc notorietatea și credibilitatea în ochii grupului. Fiecare reușită, reală sau percepută, întărește ideea că acesta posedă o capacitate excepțională de a gestiona situația, deoarece pare să confirme promisiunea inițială de control. Popularitatea sa acționează atunci ca un semnal implicit de validitate: cu cât pare mai larg împărtășită, cu atât fiecare individ tinde să deducă faptul că ea se bazează în mod necesar pe motive întemeiate. Credința că această adeziune colectivă trebuie să aibă un fundament împinge, astfel, indivizii să se sprijine pe opinia grupului pentru a interpreta realitatea.
Această dinamică se traduce printr-o îndoială crescândă privind propria judecată. Ajungem să credem că gândim greșit, din moment ce toți cei din jurul nostru par să împărtășească o opinie favorabilă despre megaloman.
Sprijinul continuă chiar și în prezența unor indicatori îngrijorători, ba chiar și atunci când evoluția deviantă poate părea evidentă dintr-o perspectivă externă. Într-adevăr, fiecare individ își adaptează percepția în funcție de reacțiile colective și de costul asociat cu asumarea unei greșeli. Schimbarea opiniei reprezintă un cost important pentru orgoliu și poate constitui un risc de excludere din grup, ceea ce determină multe persoane să distorsioneze faptele pentru a evita stresul de a admite că au făcut o eroare de judecată.
Mai mult, megalomanul are tendința de a amplifica succesele, de a banaliza eșecurile și de a plasa orice formă de vinovăție pe seama unor cauze externe. El ajunge, astfel, să închidă grupul într-o bulă în care percepția colectivă se detașează treptat de realitate.
Transformarea propriilor iluzii în norme
La toate acestea se adaugă un mecanism redutabil: repetiția sporește credibilitatea unei idei. Când diferite canale media și discursuri oficiale preiau același mesaj, acesta se înrădăcinează treptat până când îmbracă forma unei norme sociale. Această idee ajunge, în cele din urmă, să fie percepută ca fiind de la sine înțeleasă, chiar și atunci când se bazează pe fundamente fragile. În cazurile cele mai extreme, ne putem gândi la o dictatură în care presa și instituțiile de învățământ sunt obligate să reia discursul oficial, care dobândește atunci rapid statutul de adevăr normativ.
Pe măsură ce autoritatea liderului megaloman crește, acesta pune în mișcare un sistem care îi întreține iluziile. Orice contradicție devine o amenințare la adresa propriei identități. Loialitatea este recompensată mai degrabă decât competența, complimentele sunt încurajate, iar opozanții sunt reduși la tăcere. Treptat, șeful se trezește închis într-o bulă care îi alimentează narcisismul și îl separă de realitate.
Narcisismul său lipsit de bariere devine un veritabil călcâi al lui Ahile: fiecare succes îi amplifică excesul de încredere, exacerbându-i tendința de a se supraevalua și erodându-i treptat percepția asupra realității. Incapabil să se bucure de primele sale triumfuri, megalomanul se lansează atunci în proiecte din ce în ce mai ample, deoarece reușitele anterioare nu mai sunt suficiente pentru a-i hrăni sentimentul de măreție. El devine astfel vulnerabil în fața unei cascade de erori tot mai mari.
Mai devreme sau mai târziu, liderul se pierde în goana după proiecte deșănțate, menite doar să-i hrănească propriul narcisism. Prăbușirea începe din momentul în care ecartul dintre percepție și realitate devine imposibil de conciliat. Incoerențele se acumulează, iar unii aliați se distanțează pe măsură ce grupul percepe tot mai clar că liderul acționează pentru a-și proteja propriile interese, și nu pe cele ale colectivului. Liderul are tendința atunci de a intensifica reproșurile și controlul pentru a-și menține imaginea, deoarece recunoașterea eșecului i-ar amenința direct imaginea grandioasă pe care o are despre sine.
În acest stadiu, sistemul nu mai este o simplă iluzie: el intră într-o fază în care menținerea sprijinului devine mai costisitoare din punct de vedere mental și social decât punerea lui sub semnul întrebării. Cu toate acestea, etichetarea lui publică drept megaloman nu este, în sine, suficientă pentru a-i provoca prăbușirea.
Prăbușirea megalomanului
Iluzia continuă să se autoîntrețină, iar sistemul rămâne surprinzător de rezistent atâta timp cât dinamicile de grup își consolidează reciproc sprijinul acordat liderului, iar mecanismele mentale protejează această credință prin minimizarea contradicțiilor. Desprinderea de aceasta rămâne dificilă, deoarece obligă nu doar la pierderea figurii de control și securitate pe care el o reprezenta până atunci, ci și la recunoașterea propriei contribuții la menținerea acestei iluzii.
Prăbușirea survine în momentul în care realitatea nu mai poate fi ignorată și când prinde contur un cadru de dezangajare legitimă – de exemplu, ideea că s-a schimbat contextul sau că liderul nu mai este același. Acest nou cadru îi permite grupului să își revizuiască judecata fără a fi nevoit să resimtă un disconfort psihologic major.
Din acel moment, îndepărtarea de lider nu mai seamănă cu recunoașterea unei greșeli, ci devine o alegere deliberată și justificabilă din punct de vedere social în fața unei situații imposibil de contestat. Cu alte cuvinte, nu adevărul în sine îl doboară pe megaloman, ci momentul în care recunoașterea acestui adevăr devine confortabilă din punct de vedere psihologic și social. Atunci când dezavuarea șefului megaloman devine acceptabilă, decăderea este, de regulă, inevitabilă.
Un cerc fără sfârșit
Acest articol a permis explorarea motivelor pentru care acești lideri sunt urmați până la capăt. Rămâne însă o întrebare și mai fundamentală: de ce, în ciuda unui tipar atât de clasic, oamenii continuă să cadă sub vraja acestui tip de șef? Răspunsul constă tocmai în faptul că derapajul nu devine evident decât ulterior, odată ce promisiunea inițială de transformare nu și-a produs efectele.
La început, megalomanii apar adesea ca figuri ale schimbării, aducând claritate, viziune și dinamică într-un context perceput ca fiind blocat. Tocmai această promisiune de transformare antrenează grupul într-un cerc vicios. Și, din păcate pentru noi, acești mari narcisiști sunt maeștri în arta de a recunoaște această slăbiciune colectivă și de a o exploata. Această sensibilitate închide cercul: de îndată ce apare un nou context de incertitudine, grupul devine din nou receptiv la speranțele de schimbare, viziune și control pe care acești lideri știu atât de bine să le încarneze.
