După o experiență care i-a schimbat profund raportarea la viață, pictorița Mona M. Ciciovan s-a întors treptat în fața pânzei. Recent, artista a donat zece lucrări de mari dimensiuni secției de oncologie a CHUM (Centre hospitalier de l’Université de Montréal), dorind să aducă arta și culoarea în spațiul celor care trec, la rândul lor, prin experiența cancerului. În acest interviu, Mona M. Ciciovan vorbește despre revenirea la pictură, despre gestul donației și despre neașteptata semnificație pe care ciclul „Memoria apei”, creat înaintea bolii, a dobândit-o pentru ea după diagnostic.
Virginia Mateiaș: Mona, ai trecut prin experiența cancerului și ai revenit treptat la pictură. După această încercare, simți că sursa interioară a creației tale s-a schimbat? Felul în care privești și transpui lumea în pictură este diferit acum?
Mona M. Ciciovan: Da, cred că o asemenea experiență te schimbă profund, chiar dacă esența ta rămâne aceeași. Sursa creației mele a fost întotdeauna legată de tot ceea ce port în interior. Cancerul nu a schimbat această sursă, dar cred c-a făcut-o mai profundă și mai conștientă. Am revenit treptat la pictură și am simțit că nu vreau să pictez boala, ci viața. Privesc acum altfel timpul și frumusețea lucrurilor simple. Cred că pictez astăzi cu mai multă libertate. Iar dacă această experiență a lăsat ceva în pictura mea, este o nevoie și mai puternică de a transforma ceea ce trăiesc în culoare, lumină și viață.
VM: Ai donat recent zece lucrări de mari dimensiuni secției de oncologie a Spitalului CHUM. Ce a însemnat pentru tine să aduci pictura într-un spațiu pe care pacienții îl asociază cu fragilitatea, suferinta dar și cu speranța vindecării? Ce ți-ai dori să primească un bolnav privind lucrările tale?
MMC: Pentru mine, această donație are o semnificație foarte personală și, într-un fel, închide un cerc început cu foarte mulți ani în urmă.
Eram copil, aveam poate cinci-șase ani, când bunica mea a fost internată pentru prima dată într-un spital. La întoarcere, mi-a povestit despre un tablou pe care îl privea în fiecare zi: un peisaj, cu o căsuță, un copac, o vale. Îmi spunea că acel tablou devenise pentru ea o formă de evadare, un loc în care se refugia cu gândul și care o ajuta să treacă mai ușor peste acel moment dificil.
Din imaginile pe care mi le-a descris, am încercat să desenez pentru ea tabloul pe care îl văzuse în spital. A fost atât de impresionată și de fericită, încât ceva s-a declanșat atunci în mine. Cred că a fost prima dată când am înțeles că ceea ce creez poate aduce bucurie și alinare unei alte persoane. Poate că atunci am înțeles, fără să știu încă să o numesc, ceva din menirea mea.
De-a lungul anilor mi-am dorit de mai multe ori să donez lucrări unor spitale, dar, din diferite motive, nu s-a întâmplat. Probabil că nu venise încă momentul.
Momentul a venit acum, la CHUM, după ce eu însămi am trecut prin acele coridoare, am cunoscut teama, suferința, vulnerabilitatea, dar și speranța. Astăzi înțeleg cu totul altfel ce poate însemna o imagine într-un asemenea loc.
Mi-aș dori ca lucrările mele să fie pentru cineva ceea ce acel tablou a fost cândva pentru bunica mea: o fereastră prin care, fie și pentru câteva clipe, să poată evada din realitatea bolii. Să găsească puțină culoare, liniște, speranță și, mai ales, un drum cu gândul spre viață.
VM: A existat un moment în care boala te-a îndepărtat de atelier. Ce te-a adus înapoi în fața pânzei?
MMC: Revenirea s-a intamplat treptat. În timpul tratamentelor, toată energia mea era îndreptată spre vindecare, dar dorinta de a picta a rămas mereu undeva în mine.
Chiar și acum pictez mult mai puțin decât mi-aș dori, pentru că energia mea nu a revenit încă pe deplin. Dar am răbdare și sper ca, treptat, să-mi regăsesc forța și ritmul de altădată. Important este că nevoia de a picta devine, zi după zi, tot mai puternică.
VM: Mă fascinează ciclul tău „Memoria apei”, început înaintea experienței cancerului. Victor Brauner și-a pictat în 1931 autoportretul cu ochiul stâng mutilat, iar șapte ani mai târziu și-a pierdut chiar acel ochi într-un accident, o coincidență interpretată de suprarealiști drept premonitorie. Privind astăzi lucrările din „Memoria apei”, ai sentimentul că artistul poate uneori să intuiască sau să exprime prin imagine ceva ce conștiința lui încă nu știe?
MMC: Într-adevăr, „Memoria apei” a căpătat pentru mine un sens cu totul diferit un an mai târziu. Când am pictat această serie, credeam că vorbesc despre apă, mișcare și transformare. Formele organice pe care le asociam apei aveau însă să-mi apară mai târziu ca niște celule intunecate ce se multiplicau.
Curios este că nici după diagnostic nu am făcut imediat această legătură. Revelația a venit mult mai târziu, într-o zi obișnuită, când m-am oprit în fața unuia dintre tablouri. Dintr-odată, nu am mai văzut apa. Am văzut celule. Am văzut ceea ce se petrecuse în propriul meu corp. Și, în același timp, m-am văzut pe mine, suferința mea și drumul prin care trecusem.
A fost un moment tulburător. M-am întrebat cum am putut să exprim prin pictură ceva ce conștiința mea încă nu știa. Pentru mine rămâne un mister.
VM: După experiența bolii, privești astăzi altfel lucrările pe care le-ai creat înainte?
MMC: Uneori am impresia că pictura mă cunoaște chiar înainte să mă cunosc eu pe mine, așa cum s-a întâmplat cu „Memoria apei”. Poate de aceea îmi este atât de greu să spun exact ce înseamnă ea pentru mine. Știu doar că atunci când pictez mă simt eu însămi. Mă simt liberă. Mă simt vie.
CITIȚI ȘI:
• Carmen Smutneac – pictura ca formă de supraviețuire și eliberare interioară
