Rostul de bază al unei măști este să acopere o față spre a ascunde ceva sau pentru a mima/transforma o identitate. Opusul verbului a masca, a demasca, în sens figurat a dezvălui intenții ascunse, „mascate”, ne conduce să asociem mascarea cu ceva reprobabil sau, în orice caz, suspect, iar demascarea cu dezvăluirea adevărului, „a adevăratului chip”, așadar, tot în sens figurat, cu ceva pozitiv.
Problema este că atâta timp cât un ins se manifestă în conformitate cu masca pe care o poartă, comportamentul lui este previzibil și dependent de reacția de aprobare sau de respingere a celor din jurul lui. Masca devine astfel un regulator al relațiilor lui sociale și un factor de stabilitate. Oamenii își respectă mutual măștile, se poartă în conformitate cu ele ajustându-le după împrejurări, spre a le face cât mai credibile și mai eficace în diverse tipuri de relații.
Dar trecând din planul particular și comunitar la cel infinit mai complex al entităților politice – clasa politicienilor, partide, guverne, organisme internaționale etc. – se observă ușor că stabilitatea este fragilă cât timp depinde de mască.
Căderea măștilor nu este, prin definiție, un exercițiu dezirabil de restabilire a adevărurilor disimulate ci, de multe ori, semnul ieșirii la suprafață a unor izvoare subterane de instabilitate mult mai dăunătoare decât stabilitatea „ipocrită”, diplomatică. A fost oare al Doilea Război Mondial cu zecile de milioane de morți și cu distrugerile uriașe provocate o soluție preferabilă unui conflict înghețat, abordat și în cele din urmă reglat prin abilitatea și fermitatea unor politicieni responsabili din toate taberele beligerante? E foarte dificil să spunem da.
Ne aflăm în vremea de acum într-o situație care prefigurează o posibilă și dezastruoasă cădere a măștilor la nivel mondial, după o perioadă de acalmie geopolitică în urma încheierii Războiului Rece și a imploziei sistemului comunist. Unele măști foarte importante au căzut deja și se conturează un pericol real ca ele să producă un efect de domino.
Cel dintâi care și-a dat jos masca a fost autocratul rus Vladimir Putin. Ajuns la putere prin promovarea sa de către alcoolicul și coruptul președinte rus Boris Elțin, el s-a impus prin energia, puțin scrupuloasă față de reguli, cu care a reușit să pună ordine în haosul rusesc post comunist. Și-a pus masca unui lider rațional, care a încheiat definitiv socotelile cu defunctul regim totalitar și a reabilitat vechi tradiții rusești, morale și religioase. Era ciudat că Putin încuraja imaginea mitică a familiei țariste, victimă a violenței bolșevice, că reabilita biserica rusă, redându-i rolul de instituție fundamentală a poporului rus dar, în același timp, că respecta mitul lui Lenin și avea nostalgii față de vremea regimului comunist, ateu și antițarist. Părea european, dispus să renunțe la obsesia istorică antioccidentală, transformată în dogmă națională de foștii lideri comuniști, și când spunea „cine nu regretă Uniunea Sovietică nu are suflet, dar cine ar vrea s-o reînvie nu are minte”, fraza era înțeleasă ca o formulă diplomatică prin care se afirma că noua Rusie nu o să redevină agresivă și imperialistă cu vecinii ei, cândva incorporați în imperiul sovietic sub numele de republici sovieticei socialiste. În 2008, într-un interviu, Putin „democratul” afirma că nu are niciun diferend cu Ucraina: „Nu există conflict etnic acolo (în Ucraina), spre deosebire de Ossetia de sud și de Georgia. Și Rusia a recunoscut de mult timp frontierele Ucrainei de astăzi”.
Dar când Rusia a fost zguduită, în 2011, de manifestații împotriva eternizării lui la putere, Putin a înțeles că masca de democrat implică respectarea unor reguli cu care el nu putea fi de acord. Și-a scos masca aceasta și s-a revelat ce era el structural: un dictator care nu acceptă contestarea și nu ezită să reînvie tradițiile anacronice de represiune și de asasinate politice.
Totuși, în 2014, când a ocupat printr-o formă de război hibrid Crimeea, sprijinind totodată masiv separatiștii pro ruși din estul Ucrainei, el încă mai purta un simulacru de mască, drapându-și agresivitatea într-o pretinsă acțiune de apărare a populației ruse din Ucraina.
Momentul de ruptură definitivă, de autodemascare totală a fost consemnat la 12 iulie 2021 când a difuzat în toată media rusească un text de istorie propagandistică în care susținea că nu există un popor ucrainean, distinct de poporul rus și că entitatea statală numită Ucraina este artificială.
Din acest moment pentru toată lumea s-a impus certitudinea că Vladimir Putin va invada și va încerca să readucă Ucraina în vechiul raport de vasalitate totală față de Rusia. Dar el și propagandiștii săi continuau să nege, contra evidenței, orice intenție belicoasă și acuzau cancelariile occidentale de isterie rusofobă.
Acest ultim rudiment de mască a dispărut în ziua de 24 februarie 2022 când a invadat Ucraina. Și astăzi, la peste patru ani și jumătate de atunci, ce spunea el în 2008 nici nu mai merită să fie luat în seamă. Mințea potrivit măștii pe care o purta.
O altă mască importantă, care propune un caz diferit și interesant – mai ales pentru viitoriime! – este cea a lui Donald Trump. El a intrat în politica prezidențială sub înfățișarea cuiva care pretindea că poate spune și face orice fiindcă e o personalitate celebră. Prezumția aceasta a apărut încă de la început, când a afirmat că faptul de a nu fi plătit impozitele cuvenite – cum fusese acuzat – e un semn de inteligență fiindcă a știut să păcălească sistemul!
Au urmat apoi în toate manifestările lui publice invectivele, insultele, poreclele jignitoare, minciunile sfruntate, vizibile ca minciuni pentru oricine, calomniile care, în limbajul lui – niciodată diplomatic! – au prevalat în raport cu argumentele, analizele și informațiile corecte. Puțin stranie a fost toleranța electoratului american, dar explicabilă datorită faptului că Donald Trump și echipa sa de campanie identificaseră câteva probleme și neliniști stringente pentru care Trump promitea soluții rapide și cvasi-miraculoase.
Soluțiile acestea nu au venit însă și comportamentul prezidențial, imprevizibil, umoral, care unora le părea o abilitate de negociere, a fost o vreme primit cu stupefacție, indignare și teamă. Dar, repetat ca o rețetă cotidiană de dominare, el a început să fie perceput ca o rutină derizorie și tratată de liderii adverși ca o slăbiciune. Sigur, președintele Statelor Unite folosește fără niciun complex retorica imperialistă când susține că vrea să pună stăpânire pe Groenlanda aparținând Danemarcei, când batjocorește suveranitatea Canadei, când răpește/asasinează liderii altor țări, când își insultă public aliații europeni, când proclamă sus și tare, dreptul celui mai puternic de a încălca orice norme potrivit simplei lui voințe dictatoriale, când schimbă nume geografice oficiale cu numele America.
Retorica aceasta nu este de neglijat. Donald Trump, cu autoritatea lui temporară de șef al celui mai prosper și mai puternic stat din lume este un buldozer care poate dezorganiza ori distruge totul dacă nu este stopat
Când însă are în față lideri ca Vladimir Putin, Xi JInping, Kim Jong-un, Donald Trump devine mult mai respectuos, mult mai puțin capricios decât are obiceiul să fie cu aliații lui democrați europeni. Nu puterea, nu mărimea, nu prosperitatea țărilor lor sunt motivele respectului, ci puterea lor politică personală. Donald Trump îi invidiază și-i admiră pentru ceea ce el nu poate obține în Statele Unite: abolirea democrației, dictatura și instalarea la Casa Albă pe viață.
Dar apar o constatare și mai multe întrebări. Liderii aceștia autocrați ori nu-l bagă în seamă, ori îl manipulează fiecare în zona lui de interese. E atât de candid Donald Trump încât să nu-și dea seama de jocul aproape batjocoritor al lui Vladimir Putin de-a negociatul când e vorba de războiul din Ucraina? Să nu perceapă forța liniștită cu care Xi Jinping îl pune la locul lui când el, marele dur, se împăunează infantil cu procentajele irealiste ale taxelor vamale? Nu-l interesează consecvența cu care Kim Jong-un își continuă programul de înarmare nucleară fără să fi făcut nici cea mai infimă concesie locatarului de la Casa Albă, după întâlnirea cu mare pompă de la Singapore în iunie 2018? Cum poate Donald Trump să se stăpânească, să-și domine impulsivitatea, să nu explodeze în insulte cum o face cu teoreticii lui aliați francezi, englezi, germani? Care este natura reală lui Donald Trump?
Masca de președinte neconvențional, dar preocupat de ce-i doare pe americani cu care a venit la Casa Albă nu mai funcționează. Se știe acum, Donald Trump nu poate avea în vedere niciun alt tip de interese în afara celor strict personale.
Poate că adevăratul Donald Trump nu a apărut decât o singură dată până acum. Pe data de 6 ianuarie 2021, când și-a incitat susținătorii să atace Capitoliul fiindcă pierduse alegerile.
Dar va veni timpul să dea jos definitiv masca orbitoare pentru mulți, cea de președinte al Statelor Unite, și atunci va reapărea încă o dată. Ne îndreptăm oare spre un haos american?














































