Unele dintre metaforele cele mai curente, mai simple și mai accesibile ne sunt furnizate de cuvântul „carte”: cartea naturii, cartea vieții, cartea istoriei. Dar, știm bine, fiecare rând dintr-o carte este un context pentru cel sau cele care urmează după cum invers, rândurile dinaintea fiecărui rând, de pe aceeași pagină sau din pagini anterioare, sunt contexte pentru el.
Noi facem parte, ca oameni, din cartea istoriei și, prin relațiile noastre mutuale, suntem contexte pentru alții, cum și alții sunt contexte pentru noi. Este necesar să fim conștienți de contextul din care facem parte, ca să fim congruenți cu el prin proiectele noastre și prin tot ceea ce întreprindem.
Dacă uităm acest context, dacă nu suntem capabili să-l identificăm cu suficientă precizie printre altele și să fim activi în sensul lui, atunci ne îndreptăm spre un eșec previzibil, fie personal și intim, fie familial, fie național, internațional sau chiar mondial.
E inutil să insistăm asupra unor adevăruri evidente, dar cert este că, în pofida a ceea ce toată lumea acceptă ca fiind de la sine înțeles, de prea multe ori contextul a ceea ce se întâmplă în casa și în existența noastră personală sau dincolo de ele, în lume, este ignorat, neglijat ori escamotat cu bună știință în urma unor calcule de rea credință și păgubitoare.
Dar dacă problemele individuale se reglează prin reacții, contrareacții, renunțări, adaptări și reziliențe, problemele unor comunități și societăți întregi, consecințe ale inadecvării inițiale, sunt mult mai greu de soluționat prin revenirea la contextul corect care și el a evoluat. În cazul lor, intră în joc o mulțime derutantă de fațete (economice, politice, culturale, ecologice, istorice, religioase geopolitice) care se înlănțuie, se influențează, se determină, se schimbă și se concurează reciproc, în proporții variabile. Complexitatea raporturilor dintre ele le face dificil de folosit pentru remedierea unui algoritm greșit și dovedit apoi ca fiind inaplicabil problemei grave apărute.
Lucrurile devin mult mai clare și mai simplu de analizat dacă ne concentrăm asupra unor situații concrete.
Iată, de exemplu, politica față de imigrație a lui Donald Trump. Contextul invocat pentru administrarea drastică a mulțimii celor care vor să se stabilească în Statele Unite a fost, la început, lupta împotriva criminalității imigrante. Inițiativa prezidențială a fost validată de o mare parte a populației. Dar abuzurile poliției imigrației (ICE), brutalitatea și arbitrariul intervențiilor ei au făcut, pentru mulți, irelevant contextul invocat inițial. Ei îl percep acum doar ca un pretext discriminatoriu, cu motivații obscure folosit abuziv, fără nicio legătură cu activitatea criminală.
Zilele trecute, un prosper om de afaceri – John Gannon din Texas – a criticat într-un interviu acordat CBS arestarea de către ICE a logodnicei lui, Yasmin Suarez Reyes, născută în Venezuela dar de naționalitate spaniolă. Intrată legal în Statele Unite, femeia a fost acuzată că și-a prelungit în mod ilegal rezidența. Dar ea nu avea cazier judiciar, obținuse un permis de muncă și era în așteptarea unui răspuns la o cerere de azil. Trebuia să se căsătorească în curând cu John Gannon. Nu comisese nicio ilegalitate, nu era un pericol pentru nimeni. John Gannon, conservator, alegător al lui Trump în 2024, compara ICE, în interviul acordat CBS, cu Gestapo-ul german de tristă amintire și afirma că nu va mai vota niciodată pentru Donald Trump.
Contextul criminalității trâmbițate, cu multe exagerări, de Donald Trump a fost doar o fațetă secundară a adevăratului context. Contextul dominant și esențial este atracția pe care nivelul de trai american, aidoma și celui vest-european, o exercită asupra tuturor săracilor lumii. Faptul că printre ei apar și persoane atrase de criminalitate este o realitate, dar un fapt colateral și de o importanță secundară față de uriașa contribuție a imigranților, care, ei, au făcut America „măreață” și au dat substanță mitică celebrului „vis american”.
Donald Trump, care detestă administrațiile democrate, este un produs 100% al acestui vis american și „uită” că în 1936 un anume Fred Trump, antreprenor imobiliar de succes, s-a căsătorit cu o imigrantă săracă din Scoția, Mary-Anne McLeod, care muncea ca servitoare. Era în timpul administrației democrate a lui Franklin D. Roosevelt. Dacă ar fi existat ICE pe vremea aceea (care nu era nicidecum idilică, să ne gândim de exemplu la Al Capone și la succesorii lui), căsătoria aceea nu s-ar fi petrecut, Marry-Anne McLeod ar fi fost expulzată în Scotia (cum vrea să facă ICE acum cu Yasmin Suarez Reyes), iar Donald Trump, radicalul președinte anti-imigraționist de astăzi, nu ar fi apărut pe lume!
E dificil, speculativ și inutil să căutăm în culisele sufletești ale lui Donald Trump explicații pentru idiosincraziile lui. Dar putem constata distanța dintre contextul distorsionat invocat oficial – criminalitatea imigranților – și cel real – imigrația ca motor vital al Americii care a rulat prin contribuția unor generații întregi de imigranți precum bunicul german și mama scoțiană a președintelui.
Tot o identificare greșită a contextului, de astă dată geopolitic, se află în spatele dificultăților pe care le are America lui Trump cu Iranul. Asociind experiența venezueleană cu ceea ce trebuia să se întâmple în Iran, Donald Trump a neglijat realitățile politice, economice, religioase diferite ale unei țări de aproape două ori mai mare decât Venezuela și cu o populație de peste trei ori mai numeroasă. Structura puterii din Iran a făcut aproape superflue asasinarea liderului absolut Ali Khamenei și a altor figuri importante ale regimului. Nu s-a creat un vid de putere, opoziția decimată deja, printr-o represiune sângeroasă, nu a intrat în arenă și succesorii celor uciși nu s-au declarat învinși cum le ordona Donald Trump ci, dimpotrivă, au escaladat conflictul. Donald Trump a ignorat aceste fațete ale contextului iranian și, de asemenea, faptul fundamental că Iranul se pregătise deja ani de zile pentru un probabil conflict cu adversarii lui ireductibili, Israel și Statele Unite. Ceea ce nu fusese cazul Venezuelei.
CITIȚI ȘI: Haosul
Nu se poate câștiga un război împotriva unei națiuni de aproape o sută de milioane de locuitori doar prin bombardamente. Iar invadarea la sol a Iranului e o aventură pe care Donald Trump nu și-o poate permite chiar dacă ar vrea. După experiențele neconcludente din Vietnam și Irak, americanii și elitele lor detestă aventurismul militar în teritorii străine și nu l-ar fi lăsat s-o facă.
Un alt exemplu, la fel de revelator, este cel al autocratului rus Vladimir Putin. Intențiile imperiale care stau la baza invadării Ucrainei în 2022 au fost trezite și stimulate de o falsă înțelegere și interpretare a contextului actual, istoric și geopolitic, în care evoluează țara sa. El a construit, din informații false și himere, un context total opus celui real și a fost convins că vechile realități puteau redeveni viabile. Ucraina, credea Vladimir Putin, era tot un stat fantoșă ca în epoca sovietică, doar că de altă obediență. Ca atare, ucrainenii vor primi armata rusă cu brațele deschise fiindcă regimul de la Kiev e și slab, și impopular. Sprijinul extern se va mărgini la discursuri demagogice de solidaritate, iar Occidentul va asista timid la agresiunea rusă fără să miște un deget, așa cum o făcuse în 1956 când Rusia invadase Ungaria sau în 1968 când invadase Cehoslovacia.
CITIȚI ȘI: Anacronismele și liniștea lumii
Și astfel, Vladimir Putin visa reîntoarcerea la contextul postbelic, real până în anii 90, când Rusia domina autoritar toată Europa de Est și o parte a Europei Centrale și când țările scandinave păstrau o neutralitate prudentă ce le dădea siguranța că nu vor fi târâte în competiția geopolitică dintre primele două puteri ale lumii.
Nimic nu exprimă mai bine gândirea minabilă a autocratului rus și fantasmagoria iluziilor sale decât prima lui declarație după ce armata sa a invadat Ucraina. El i-a îndemnat pe militarii ucraineni să abandoneze lupta și să treacă de partea Rusiei fiindcă așa le va fi mai bine!
La aproape cinci ani de la începutul războiului, după atâta eroism și durere ucraineană, după atâtea distrugeri și atâtea sute de mii de vieți omenești aruncate în neant, cuvintele acestea ar fi de un ridicol hohotitor dacă n-ar fi expresia flagrantă a unui imens și anacronic impuls spre violență – o ilustrare aproape didactică a ceea ce Edgar Morin numea homo demens. Ucraina suferă cumplit în continuare dar rezistă și dă lovituri grele invadatorilor, Rusia este secătuită de un război total inutil, țările scandinave nu mai sunt neutre ci au trecut hotărâte de partea Occidentului, iar acesta ajută Ucraina cu armament și zeci de miliarde de euro. La fel ca americanii în vremea lui Biden și parțial și acum, chiar dacă politica lui Donald Trump față de Rusia este de o ambiguitate stranie. Rusia, potrivit multor experți militari, este pe cale să piardă aventura ei belicoasă, după ce a făcut în jurul ei și ei înșiși mult rău.
CITIȚI ȘI: Edgar Morin despre război
Se înțelege că o evaluare corectă a contextelor actuale ar fi permis conducerii de la Kremlin să trateze securitatea Rusiei într-o cu totul altă paradigmă decât cea a agresivității. Prin paradigma dezvoltării, a prosperității naționale, a colaborării cu lumea întreagă. Imperiile țarist și bolșevic fac parte din cartea istoriei la fel ca Rusia de azi, dar din capitole separate și închise. Nu se mai pot deschide și nici completa cu ceva.
Vladimir Putin, la fel ca Donald Trump și ca alții asemenea lor, nu sunt buni cititori ai cărții în care vor să intre ca personaje vedete. Sunt de fapt doar niște analfabeți ai istoriei.
