În vara anului 1956, la Dartmouth College (Hannover, New Hampshire), a fost organizat un atelier științific cu participarea a douăzeci de specialiști și cercetători în informatică. Atelierul acesta a rămas în istoria culturală a secolului trecut sub numele de Conferința de la Dartmouth și a consemnat apariția unei noi discipline științifice, numită de organizatorul atelierului, John McCarthy, Inteligența artificială.
Noua disciplină s-a impus greu, cu suișuri și coborâșuri, până în anul 2010 când, brusc, a intrat într-o ascensiune durabilă și din ce în ce mai rapidă, care a sfârșit prin a produce în zilele noastre neliniști ample, vecine cu panica. Voci de mare autoritate, inclusiv din interiorul industriei IA, lansează semnale de alarmă cu privire la autonomia tot mai mare a Inteligenței Artificiale, ceea ce o poate face independentă de intervenția umană și incontrolabilă.
*
Cred că una dintre sursele istoriei contorsionate a Inteligenței artificiale și a neliniștilor subsecvente, trebuie căutată chiar în numele ei. Binomul „inteligență + artificial” sugerează o opoziție cu binomul „inteligență + natural”, iar competiția aceasta subînțeleasă va fi produs mult timp scepticism și neîncredere. Dar nu într-atât de intens ca proiectul IA să fie abandonat definitiv.
După perioade alternative de stagnare și reactivare, IA a beneficiat de dezvoltarea tehnologiilor digitale de informare și comunicare care au ajuns să aibă o răspândire mondială. A apărut sistemul de exploatare Windows în locul a vechiului sistem dominant DOS, apoi programele de navigare pe net, tot mai complexe și, o vreme, ușor de folosit (Internet Explorer, Netscape, Mozilla, Firefox etc.), motoarele de cercetare (Yahoo, Copernic, Google etc.), comerțul în linie (Amazon, eBay). Competiția dintre calculatoarele IBM și Apple s-a încheiat în 1991 printr-o alianță tehnologică, așa încât Inteligența Artificială, după anii 2000, a avut la dispoziție un teritoriu mult mai vast, mult mai complex și mult mai favorabil expansiunii sale decât în deceniile precedente, când informatica nu era încă un domeniu cu o piață mondială de consumatori. IA a devenit ceea ce este astăzi datorită acumulării în timp a unei cantități uriașe de date care, pentru modelele ei, reprezintă hrana indispensabilă algoritmilor și tehnicilor lor de învățare.
După 2010, progresul IA s-a accelerat și opoziția artificial–natural în care primul termen amenință să-l suplanteze pe al doilea a ajuns să fie o sursă de sentimente ambivalente. Scepticismul și neîncrederea au făcut loc admirației, entuziasmului și totodată neliniștii, temerilor că toată civilizația umană se află în pericol existențial.
Sunt absolut justificate prudența și cererea insistentă ca dezvoltarea modelelor IA să fie supusă unor reguli și proceduri riguroase de securitate. Dar pornind de la numele acestei discipline, trebuie observat că inteligența artificială, care depășește de un număr de ori incalculabil capacitatea și viteza operațiilor matematice aflate la dispoziția creierului omenesc „natural” și care imită tot mai convingător diferite procese de activitate intelectuală „naturală”, nu este substanțial diferită de alte obiecte produse de activitatea umană. De la banalul cuțit de bucătărie până la sateliții sau la cablurile suboceanice de comunicații și de la invenția scrisului până la apariția teoriei relativității sau a fizicii cuantice.
Toate obiectele acestea, infime ori extraordinar de complicate și complexe, sunt așa zicând artificiale opuse obiectelor necreate de activitatea omului precum firele de iarbă, copacii, munții, fluviile, mările și oceanele. Doar acestea sunt „naturale”. Ca atare, conceputul de inteligență artificială este la fel de irelevant pe cât ar fi cel de deplasare artificială pentru a denumi deplasare noastră cu automobilul ori cu avionul. Deplasarea cu avionul la o înălțime de zece mii de metri și cu sute de km pe oră este la fel de impunătoare față de deplasarea noastră „naturală” bipedă, la sol și cu o viteză de câțiva km pe oră, pe cât este inteligența artificială cu algoritmele ei față de mintea umană „naturală”. Termenul „artificial” obstruează identitatea fundamentală a inteligenței zisă artificială, de unealtă, de mijloc, de accesoriu al activității umane. Un accesoriu superior minții noastre în unele privințe, așa cum și automobilul ori avionul sunt accesorii net superioare picioarelor cu care ne deplasăm. Și uitând identitatea ei fundamentală de produs uman, se naște și se dezvoltă tendința mitizării ei, în bine sau în rău.
IA este deci un artefact complex care poate fi de o imensă utilitate, dar ca toate artefactele din categoria ei trebuie bine încadrată în reguli de fabricare, funcționare și securitate. Fiindcă e adevărat, ea poate deveni o amenințare vitală pentru civilizația noastră, așa cum o cunoaștem și o trăim. Dar nu e vina ei, ci a celor care o folosesc sau o vor folosi cândva, într-un mod nepotrivit ori de-a dreptul criminal. Un banal cuțit de bucătărie poate deveni o unealtă ucigașă – și a devenit de multe ori; un avion încărcat de pasageri poate fi folosit ca o bombă cu mii de victime când străpunge zidurile unui zgârie nori la New York, cum s-a întâmplat în 2001. Dar nimănui nu i-a trecut prin cap să ceară să nu se mai producă cuțite și avioane…
Există în masa mare a oamenilor categorii de inși care, cu diferite justificări, au tendința să transforme un lucru util în opusul lui și să-i dea o întrebuințare agresivă și distrugătoare. Este istoria artefactelor cu dublă folosință, civilă și militară, sau a armelor, din antichitate îndepărtată și până azi – de la săgeata din silex la praful de pușcă, la mitraliere, la tancuri, la rachete etc.
IA, așadar, nu va deveni dușmanul civilizației noastre fără „contribuția” determinantă a oamenilor. Cocktailul de cupiditate, obsesii de putere, indiferență, frustrări, ignoranță, ambiții, prostie bățoasă etc. o poate transforma dintr-o unealtă miraculoasă într-o armă letală și „inteligentă” de autodistrugere globală.
Înainte ca ea să devină de necontrolat, oamenii sunt așa. Imaginata agresivitate a IA este concreta agresivitate intraspecifică a speciei umane. Lipsa naturală de discernământ a oamenilor când sunt copleșiți de experiențe ludice (și IA este o sursă vedetă de asemenea experiențe!), aversiunea lor, tot naturală, față de responsabilitate, atracția lor mereu naturală pentru exces (componente demens de care vorbea Edgar Morin) în ceea ce simt, ce gândesc, ce urăsc, ce construiesc și ce produc – toate acestea nu mai pot fi corijate de nimic. Și există un risc tot mai redutabil ca ele să ne piardă pe toți.
DE ACELAȘI AUTOR:
• Când cad măștile
