Cea mai recentă carte a lui Theodor Paleologu, apărută în 2026 la Editura Trei (București), are un titlu aflat la jumătatea drumului între exasperare și deriziune: Ce ne facem cu atâția proști? Este încă una dintre multele cărți inteligente consacrate prostiei, concept și totodată realitate fundamentală a istoriei oamenilor din toate timpurile și din toate domeniile în care ei se manifestă: politică, economie, cultură, arte, familie, științe etc.
Literatura și gândirea filozofică și sociologică, tentate de acest subiect, prostia, sunt atât de bogate și cu o tradiție atât de veche, încât originalitatea ar părea o țintă imposibil de atins dacă autorul ar avea o abordare academică. Dar cartea lui este un ansamblu de eseuri scrise cu un umor intelectual fin, care delectează și mențin viu interesul cititorului prin asociații, analize și paralele subtile convocând, în sprijin, nume mari și prestigioase, precum Socrate, Platon, Aristotel, Epicur, Diogene cinicul, Cicero, Marcus Aurelius, Erasmus din Rotterdam, Voltaire, Flaubert, I.L.Caragiale, evangheliștii și apostolii creștini etc.
Iar titlul, dincolo de exasperarea și deriziunea menționate, sugerează și o complicitate la care cititorii nu au cum să nu adere. Prin Ce ne facem cu atâția proști? autorul îi gratulează cu sugestia măgulitoare că și ei ar face parte din aceeași lume cu el, lumea oamenilor inteligenți, opusă celeilalte, lumea proștilor.
Dar la fel ca toți gânditorii care au reflectat asupra prostiei, Theodor Paleologu evită capcana separării tranșante între ipoteticii ei, proștii, și noi, inteligenții. „Dacă ați deschis această carte, vă mulțumesc din start pentru bunăvoință. Și, totodată, vă felicit pentru deschiderea intelectuală de care ați dat dovadă. Dar există riscul unei neînțelegeri pe care consider că trebuie să o lămuresc de la început. S-ar putea să credeți că proști sînt ceilalți și că nu vă privește niciuna dintre considerațiile despre prostie care vor urma. Greșit! Proști sîntem cu toții în unele momente ale vieții și în orice clipă se găsește cineva care să spună despre dumneavoastră că sînteți prost sau proastă.”
Nu altceva spunea în esență și André Glucksmann în La Bêtise (Grasset, 1985) explicând de ce analiza prostiei este o întreprindere laborioasă: „Atât timp cât pentru mine prostia este un fapt divers pe care n-o trăiesc decât ceilalți sau chiar eu, dar împins din afară – îmi ieșisem din fire, nu știu ce mi-a venit – subtilitatea fenomenului îmi rămâne străină. Acumularea faptelor brute și a experiețelor trăite nu are niciun rost – ce prost e! ce tâmpit sunt – poate doar ca să-ți etalezi propria suficiență. Cu prostia nu poți fii chit fără să trișezi (…) Prostia sântem noi. Noi sântem prostia, nu există scăpare din acest cerc deopotrivă vicios și filozofic”.
Cu aceste precizări așa-zicând metodologice, Theodor Paleologu expune și analizează cazuri de prostie provenite dintr-o „întreită rădăcină” – defecte de gândire, componente etice și particularități psihice – „fără a avea, desigur, pretenția exhaustivității care ar depăși capacitățile celor mai savanți cercetători în domeniu…”
Unele sunt incitante pentru reflecție, altele sunt savuroase, dar, schițând un tablou al tipurilor de prostie, autorul pare interesat cu precădere de prostia oamenilor inteligenți: filocomunismul obstinat al lui Sartre, proislamismul lui Michel Foucault, filonazismul lui Carl Schmidt.
„Prostiile marilor gânditori reprezintă în sine un pasionat subiect de studiu cu o repercusiune stoică: (…) dacă niște minți cu adevărat strălucite au putut susține varii prostii, ce să ne mai mirăm de restul omenirii?”
E de cântărit dacă în aceste cazuri evocate de Theodor Paleologu se poate vorbi cu certitudine de prostie. Sigur, oamenii aceștia s-au plasat de partea greșită a istoriei, dar în ce măsură alegerea lor a fost determinată de insuficiențe personale de gândire ori de alte elemente contextuale determinante este de analizat. Sigur, asemenea elemente nu legitimează erorile, ci doar le explică și au valoarea unor variabile a căror influență nefastă s-a impus evidenței abia mult mai târziu. Prostia în situații de felul acesta, dacă numim alegerile politice greșite prostie, este versatilă și uneori cu o geometrie extem de variabilă, ca înseși situațiile în cauză, de-a lungul timpului. La un moment dat ea devine irelevantă și de neanalizat.
Dar ideea de bază, că prostia nu ocolește nici mințile cele mai strălucite, rămâne de necontestat și cu siguranță, în biografia celor trei gânditori pe care-i analizează succint Paleologu au existat și alte momente, și alte situații mai semnificative pentru a sugera omniprezența prostiei în viața socială și personală a tuturor oamenilor, inclusiv a celor mai remarcabil de inteligenți.
Autorul aduce în discuție și cazuri în care prostia devine agresivă și criminală. Asasinarea lui Iorga de către legionari este un exemplu clasic, de manual, la fel ca, mai târziu, represiunea comunistă printre victimele căreia s-a numărt și tatăl său, Alexandru Paleologu.
Un teritoriu vast de manifestare a prostiei îl furnizează rețelele sociale. Găsim aici toată panoplia ei suburbană, toate insuficiențele – de gândire, morale și psihice – care o structurează și o fac periculoasă și insuportabilă, justificând astfel întrebarea din titlu în sensul exasperării: „Lipsa de cultură și educație, generalizările abuzive, judecățile prin asociere, confuzia planurilor, concluziile pripite își dau mâna cu furia, ura, invidia și răutatea, potențate până la incandescență de Facebook și TikTok. (…) Trivialitatea insultelor depășește orice imaginație, referințele obsesive la sexul oral și anal, la defecare și urinare fiind simptomul unei grave perturbări psihice. Ne aflăm în prezența acelui tip ideal al prostiei betonate, rezultate din sinergia celor trei surse ale sale”.
Autorul citează cu o ironie tristă o listă cuprinzătoare de „perle” din discursurile lui Călin Georgescu, face o incursiune consistentă, deși sumară, în istoria contemporană și a secolului trecut pentru a marca rolul prostiei, interferența ei cu politica, atât în România cât și în alte țări (Italia, Germania, Statele Unite) spre a trece apoi la întrebarea din titlu. Cu alte cuvinte, la ce e de făcut cu proștii?
Theodor Paleologu oferă soluții alternative dar care se pot combina într-o atitudine generală și complexă de detașare, evitare și ridiculizare terapeutică a prostiei. Sunt soluții pe care cărturarul Theodor Paleologu le caută la filozofii antici, Socrate, Diogene cinicul, Epicur, Marcus Aurelius, în gândirea creștină, la autorii dramatici Aristofan, Plautus, Lucian din Samosata, Moliere, i.L Caragiale, la Flaubert și în cele din urmă, oarecum surprinzător, în familia sa – soluția Paleologu.
Spre deosebire de tatăl său, Alexandru Paleologu, care practica o ironie batjocoritoare și destabilizatoare – dar, firește, doar pentru oamenii inteligenți, surprinși în flagrant delict de prostie – soluția preferată pentru Theodor Paleologu este epicuriană și prudențială, de evitare a proștilor, combinată cu stoicismul lui Marcus Aurelius și cu numirea fățișă a prostiei (parrhesia): „Ce ne facem cu atâția proști? Eu domne îi suport! Îi suport cu stoicism. Nu mă înfurii, nu mă întristez, nu mă revolt. Practic parrhesia pentru că prostia trebuie denunțată ca atare. Dacă cedăm fie și un milimetru de teren, proștii ni se urcă-n cap”.
Totul e combinat cu o ndoză masivă de umor: „Dacă e să mi se tragă moartea de la proști – așa cum au pățit-o și Socrate și Cato, și Cicero, și Isus – tare mi-aș dori să nu fie ca urmare a unui procedeu violent, ci să mor de râs”.
Să avem umorul necesar și să apreciem această soluție veselă, jucăușă și, totodată, distinsă!
Dar marea tristețe a vremii noastre, confruntați cum suntem de-a valma cu prostia, deștepți ori mai puțin deștepți, aflați mai sus ori mai jos pe scara socială, consistă în faptul că ea e atât de agresivă, atât de cinică și de violentă, atât de răzbătătoare și de batjocoritoare, încât nu mai rămâne loc pentru râs. Decât ca pentru un mod de a capitula „elegant”.
Dar nu eleganța a făcut lumea…
DE ACELAȘI AUTOR:
• Edgar Morin despre război













































