Apariția postumă, în 2023, a ultimului roman datorat lui Gabriel Garcia Marquez – En Agosto nos vemos (Ne vedem în August) – a fost rezultatul unei colaborări admirabile între familia scriitorului (fiii săi, Rodrigo și Gonzalo), editorul Cristobal Pera și fosta secretară a lui Marquez, cu începere din 2003, Monica Alonso.
Grație mărturiilor încrucișate ale secretarei și ale fiilor lui Gabriel Garcia Marquez, editorul a putut reconstitui istoria sinuoasă a acestui roman la care scriitorul a lucrat între 2002 și 2003, concomitent cu finalizarea ultimului său roman antum, Povestea târfelor mele triste, ce avea să apară în 2004.
Manuscrisul lui Ne vedem în august era însă și mai vechi fiindcă încă din 1999 în jurnalul spaniol El Pais fusese publicat primul capitol ca o povestire autonomă făcând parte, potrivit ziaristei Rosa Mora, dintr-un proiectat roman în cinci părți. 1999 este și anul în care Gabriel Garcia Marquez a fost diagnosticat ca suferind de un cancer limfatic. Tratamentul complicat la un spital din Los Angeles l-a ajutat să învingă boala, dar Marquez a decis să-și consacre energia în primul rând memoriilor sale, publicate în 2003 sub titlul A trăi pentru a povesti.
Ne vedem în August a fost apoi aproape uitat într-un sertar împreună cu un alt manuscris, care avea să devină Povestea târfelor mele triste. Amândouă au fost descoperite întâmplător de secretara Monica Alonso, iar Marquez le-a reluat și a început să le redacteze cu asiduitate. Povestea… a apărut în 2004 iar din Ne vedem în august a apărut un alt fragment, în mai 2003, în două reviste separate, una spaniolă și o alta columbiană, la distanță de câteva zile.
Marquez a lucrat intens la Ne vedem în august și, în final, a avut șase versiuni dintre care una mai veche, scrisă pe timpul când era în tratament, la Los Angeles. Și din nou, după ultima versiune Marquez și-a pus manuscrisul în așteptare, lăsându-l „să se odihnească”. Iar fiilor le-a spus chiar că ar trebui să-l abandoneze: „Cartea asta nu merge. Nu-i altceva de făcut decât să mă debarasez de ea”.
Totuși, printr-o schimbare normală de dispoziție față de propriile-i manuscrise, întâlnită și la alți scriitori, în 2008, a început să caute un editor pentru această carte care îl neliniștea. Agenta sa literară, Carmen Balcella, l-a contactat pe Cristobal Pera, director editorial la Random House Montadori din Mexic. După dialogul care a urmat cu Marquez și după lectura lui Pera cu voce tare a trei dintre capitolele cărții, acesta a fost impresionat și convins că romanul se anunța pasionant pentru viitorii cititori. Dar Marquez avea totuși nevoie de sagacitatea lui Pera pentru a șlefui unele asperități infinitezimale și, eventual, pentru a imbrica unele fragmente din capitole și versiuni diferite pe care memoria lui nu mai reușea să le domine. Lucrul celor doi profesioniști, un mare și foarte celebru scriitor și un editor loial, generos și competent, s-a încheiat prin îmbogățirea ultimei versiuni, a cincea, cu elemente și scene păstrate într-o versiune aparte, scanată.
Ne vedem în august tratează o temă întâlnită și în alte romane ale lui Marquez: trăirile amoroase la vârste înaintate, dar, de data asta, privite dintr-un unghi diferit, fără vreun accent pus pe partea sensibilă a senectuții. Fiindcă personajele nu sunt propriu zis bătrâni, ci oameni trecuți doar de prima tinerețe. Acțiunea este plasată undeva în zona Caraibelor. Personajul principal, Ana Magdalena Bach, 46 de ani, căsătorită de mulți ani cu un bărbat seducător, cu temperament de artist și, în plus, cu o carieră muzicală prodigioasă, se duce în fiecare an la 16 august pe o insulă unde există un cimitir, ca să depună un buchet de gladiole pe mormântul mamei sale înmormântate acolo.
Romanul nu face parte din literatura sentimentală preocupată de stări sufletești complicate, adiacente comunicării amoroase. Ana Magdalena Bach este fericită cu soțul ei pe care-l admiră și îl iubește cu senzualitate, dar decide busc, dominată de un impuls incontrolabil, ca unica noapte anuală petrecută pe insulă să fie agrementată cu un amant găsit la întâmplare. Nu e o formă de evadare, fiindcă nimic din ambianța familială nu o nemulțumește/plictisește ci, o simplă aventură plăcută, lipsită inițial de orice gravitate.
Ana Magdalena Bach nu este nici Emma Bovary, nici Ana Karenina, ea nu mobilizează aidoma lor în jocul ei amoros complicații morale importante. Dar acestea nu vor întârzia totuși să apară. Și astfel, primele cinci capitole ale cărții descriu experiențele Anei, nu totdeauna la nivelul așteptărilor, cu amanții săi de o noapte precum și transformarea ei, datorită culpabilității refulate, într-o femeie geloasă și terorizată în taină de un secret a cărui descoperire i-ar ruina viața.
În final, Ana crede că a descoperit motivul pentru care mama ei a vrut să fie înmormântată pe insulă. Probabilitatea ca și aceasta să fi avut un iubit secret în insula pe care o vizita des îi limpezește tulburările, îi produce revelația că ea, Ana, dincolo de timp, repetă istoria mamei. Faptul o decide să ceară deshumarea rămășițelor materne și să le ducă acasă. Nu va mai călători niciodată în insulă, mirajul s-a risipit și va renunța să caute alte aventuri amoroase de o noapte.
Ultima replică a Anei către Domenico Amaris, soțul ei, uluit de sacul cu oseminte, este derutantă: „E ceea ce rămâne din mama /…/ Nu-ți fie teamă /…/ Ea înțelege. Mai mult chiar, cred că ea e singura care înțelesese deja când a hotărât să fie înmormântată în insulă.”
Romanul nu a fost terminat, în sensul că nu Marquez a fost cel care a încheiat toate operațiile redacționale, implicate de stabilirea textului definitiv al ediției. Cristobal Pera a dat în postfață amănunte prețioase despre felul cum a lucrat cu Gabriel Garcia Marquez în ultima fază de pregătire a textului pentru tipar: „Memoria sa nu-i mai îngăduia deja să imbrice diferitele fragmente și corecturile de la ultima sa versiune, dar revizuirea textului a fost pentru o vreme cel mai bun mod de a-și ocupa zilele, făcând ce-i plăcea cel mai mult să facă: să propună aici un adjectiv sau, dincolo, schimbarea unui detaliu. Versiunea a V-a, datată 5 iulie 2004, unde pe prima pagină a scris „Mare OK. Informații în legătură cu ea. Cap. 2 Atenție: Poate Cap. Final / e mai bine?” era, clar, preferata lui și atunci am hotărât să introducem aici, cu ajutorul Monicăi, câteva sugestii notate în versiunile anterioare. În același timp, Monica păstra o versiune scanată în care existau încă fragmente din alte versiuni sau de scene pe care autorul le avusese în vedere mai înainte Aceste două documente alcătuiesc baza prezentei ediții.”
Fidelitatea editorului și a secretarei Monica Alonso față de textul lui Marquez a fost absolută, nimic nu vine de la ei care să-i umbrească autenticitatea. Finalul surprinzător l-a entuziasmat pe Cristobal Pera și stilul învăluitor, fluiditatea, abundența detaliilor și a observațiilor totdeauna sugestive și frapante, granița aproape imperceptibilă între realitate și suprarealitate, toate acestea sunt aceleași ca în marile romane care i-au clădit lui Gabriel Garcia Marquez reputația mondială. Și la fel ca în celelalte mari romane ale sale, vitalitatea oamenilor este extraordinară. Nici aici, în ultimul său roman, când era diminuat de bătrânețe și de urmările cancerului vechi, Marquez nu s-a dezmințit și nu s-a îndepărtat în imaginație de vitalitatea aceasta care-i era funciară. „Vreau ca moartea să mă găsească plantându-mi verzele” ar fi putut el să scrie, cu toată îndreptățirea, aidoma lui Montaigne.
