Oamenii nu doar că rețin cu dificultate lucrurile pe care le văd zilnic, dar întâmpină probleme și în a înțelege cum funcționează acestea, se arată într-un articol publicat în The Conversation.
Știți cum arată logo-ul Apple? Cel mai probabil, aveți impresia că da. Este omniprezent și emblematic. Cum să nu-l cunoașteți?
Și totuși, un studiu efectuat pe 85 de persoane a constatat că doar aproximativ jumătate au putut identifica adevăratul logo Apple dintr-o serie de variante asemănătoare. Și doar o singură persoană a reușit să îl deseneze corect.
Acesta nu este un exemplu izolat. Participanții la un studiu clasic din 1979 s-au aflat în aceeași imposibilitate de a desena cu precizie o monedă de un cent sau de a o recunoaște pe cea corectă dintr-o serie de variante desenate greșit.
Oamenii nu doar că rețin cu dificultate lucrurile pe care le văd zilnic, dar întâmpină probleme și în a înțelege cum funcționează acestea cu adevărat. Mulți dintre participanții la un studiu din 2006 au făcut erori majore când au fost rugați să deseneze o bicicletă, cum ar fi plasarea lanțului atât în jurul roții din față, cât și al celei din spate. Dincolo de un simplu detaliu uitat, poziționarea lanțului pe ambele roți demonstrează o neînțelegere profundă a modului în care funcționează o bicicletă, căci cu lanțul astfel montat, aceasta nu ar putea să vireze.
Se pare că înțelegerea oamenilor despre modul în care funcționează lumea este adesea fragmentată și, în cel mai bun caz, superficială. Aceștia își supraestimează în mod sistematic propria înțelegere a dispozitivelor cotidiene și a fenomenelor naturale. Oamenii tind să își acorde note mari atunci când își evaluează nivelul de înțelegere al unor lucruri, cum ar fi modul în care funcționează bicicletele sau fermoarele. Însă, în momentul în care li se cere să explice efectiv mecanica acestor obiecte, evaluările propriilor cunoștințe scad, de regulă, considerabil.
La fel cum cunoașterea noastră despre lumea înconjurătoare este imperfectă, și cunoașterea despre propria noastră cunoaștere – numită și metacunoaștere – este adesea lacunară. Ramura științei care scoate la iveală diverse breșe din metacunoașterea umană poartă numele de știință cognitivă.
Dacă ne supraestimăm în mod sistematic nivelul de înțelegere, de ce nu ne dăm seama atunci când nu stăpânim un anumit subiect? Și ce anume putem face pentru o mai bună recunoaștere a limitelor propriei cunoașteri?
De ce avem impresia că știm mai multe decât știm de fapt
Cercetătorii au identificat mai mulți factori care stau la baza acestei supraestimări a propriilor cunoștințe.
Unul dintre ei este faptul că oamenii confundă reperele din mediul înconjurător cu înțelegerea reală: informația există în exterior, dar nu și în mintea noastră. În cazul unei biciclete sau al unui fermoar, toate componentele sunt vizibile, iar această transparență poate fi adesea confundată cu o înțelegere internă a modului lor de funcționare. Însă, până când nu ne testăm cunoștințele încercând să explicăm cum funcționează obiectul respectiv, riscăm să nu realizăm că, de fapt, nu înțelegem procesul.
Un al doilea factor este confundarea diferitelor niveluri de analiză. Oamenii pot descrie adesea modul în care funcționează un lucru la un nivel foarte general. Știm că motorul unei mașini o pune în mișcare și că frânele încetinesc și opresc vehiculul. Însă încrederea în această înțelegere de ansamblu ne poate induce în eroare, făcându-ne să credem că înțelegem la fel de bine și detaliile fine, cum ar fi modul în care funcționează pistoanele motorului sau plăcuțele de frână.
În plus, oamenii pot fi orbi la modul în care propriile cunoștințe le influențează percepția. Într-un studiu, cercetătorii le-au cerut participanților să bată ritmul unei piese foarte cunoscute. În medie, cei care băteau ritmul au estimat că ascultătorii vor identifica melodia în aproximativ 50% din cazuri. În realitate ascultătorii au reușit să identifice melodia doar în 2,5% dintre cazuri. Cei care băteau ritmul nu au realizat cât de mult propria lor cunoaștere îi făcea ca identificarea melodiei să li se pară ușoară.
Această neconcordanță are consecințe care depășesc simpla capacitate a cuiva de a înțelege versiunea în cod Morse a unui cântec. Atunci când le predăm altora, fie în contexte educaționale formale, fie prin mentorat informal, putem cădea în capcana „unghiului mort al expertului”: incapacitatea de a recunoaște dificultățile cu care se confruntă începătorii atunci când învață un domeniu în care noi avem expertiză.
Dobândirea expertizei implică adesea interiorizarea cunoștințelor până în punctul în care acestea devin invizibile pentru noi înșine. Apelăm la noțiuni pe care nu realizăm că le deținem, iar acest lucru îngreunează raportarea la cei care nu dispun de acest bagaj informațional – și, desigur, face dificil și pentru ei înțelegerea modului de predare. Este posibil să fi experimentat deja acest lucru atunci când, ajunși la jumătatea unei explicații, ați realizat că folosiți un jargon profesional despre care ați uitat că nu este de notorietate publică, pierzându-vă astfel interlocutorul.
Cum corectăm erorile de metacunoaștere
Deficiențele de metacunoaștere se pot manifestă în două direcții: putem avea impresia că știm mai multe decât în realitate sau putem fi orbi la cât de mult ne bazăm pe cunoștințele pe care le avem deja. Fiecare dintre aceste situații necesită o abordare diferită pentru a fi corectată.
Atunci când avem prea multă încredere în propriile cunoștințe și le supraestimăm, soluția este să le punem efectiv la lucru. Așa realizăm rapid cât de mult înțelegem de fapt, temperându-ne încrederea. Provocarea de a explica pas cu pas modul în care funcționează un lucru este un excelent exercițiu de modestie intelectuală – adică de recunoaștere a faptului că putem greși – ce ne poate împiedica să ne aventurăm dincolo de ceea ce stăpânim cu adevărat.
Pe de altă parte, cultivarea unei aprecieri mai juste față de ceea ce știm deja este un proces mai dificil. Nu putem pur și simplu să „dezvățăm” ceea ce am internalizat deja. Însă această dificultate ne arată că a stăpâni un subiect și a ști cum să-l predai sunt două competențe complet diferite. Unii experți sunt profesori excelenți, dar nu doar datorită statutului lor de experți. Conștientizarea faptului că predarea trebuie abordată cu modestie și că propria expertiză nu transformă automat pe cineva într-un pedagog iscusit poate contribui enorm la formarea unor profesori și mentori mai buni.
Acestea nu sunt soluții simple și rapide pentru eșecurile metacunoașterii. Ambele necesită modestie intelectuală continuă și disponibilitatea de a pune sub semnul întrebării propria certitudine. Dar recunoașterea faptului că propria metacunoaștere este imperfectă reprezintă un bun punct de plecare.
