Rezultatele scrutinului provincial din 5 octombrie confirmă ceea ce sondajele anticipau de trei ani deja: Parti québécois (PQ) revine la putere.
Paul St-Pierre Plamondon (PSPP) va fi însă nevoit să conducă un guvern minoritar – cel mai puțin reprezentativ guvern din istoria provinciei – și să negocieze fiecare proiect de lege. Liberalii vor forma o Opoziție oficială puternică, conservatorii vor intra în Parlament, alegând 19 deputați, Quebéc solidaire deși a pierdut din fotolii, a reușit să-și apere fiefurile electorale tradiționale, în timp ce Coalition Avenir Quebec, partidul care a guvernat provincia în ultimii opt ani, s-a prăbușit.
Tabloul electoral oferă însă doar o imagine parțială a situației. Dincolo de procentaje și distribuția fotoliilor din Parlament, adevărata miză a acestor alegeri a fost viitorul geopolitic și economic al Quebecului, într-un scrutin cu încărcătură referendară.
Un referendum anunțat și o incertitudine economică garantată
PSPP nu și-a ascuns nicio clipă intenția de a organiza un nou referendum pentru independența Quebecului, chiar și în situație de guvern minoritar. Deși a încercat să tempereze calendarul – promițând că populația va fi consultată doar după încheierea mandatului lui Donald Trump la Casa Albă – simpla plasare a ideii de separare pe agenda oficială de guvernare redeschide o cutie a Pandorei.
Quebecul a trecut deja prin două referendumuri (1980 și 1995). Lecția istoriei este clară și dureroasă: perioadele de incertitudine politică și instituțională sunt foarte detrimentale pentru economie. Spectrul unui nou referendum dăunează investițiilor străine și intereselor comerciale ale Quebecului, în plin război comercial cu Statele Unite.
Chiar dacă nici de această dată rezultatul nu va duce la separare, o diminuare a investițiilor străine directe, o posibilă retragere de capital și un nou „brain drain” – exodul tinerilor profesioniști și al creierelor către alte provincii canadiene, Europa sau Statele Unite – vor avea repercusiuni pe termen lung, încetinind dezvoltarea Quebecului.
Discursul identitar și tapul ispășitor
Ceea ce face ca acest mandat al PQ să înceapă sub auspicii și mai îngrijorătoare este climatul politic în care a fost obținută victoria sa electorală. Campania a fost dominată de o retorică periculoasă privind imigranții și solicitanții de azil, transformați în țap ispășitor pentru eșecurile statului quebechez și pentru decenii de subfinanțare cronică a infrastructurii publice.
Competiția dintre partidele de orientare naționalistă și de dreapta – PQ, CAQ și PCQ – a degenerat astfel într-o cursă a populismului. Imigranții și solicitanții de azil au fost desemnați drept cauza directă a problemelor socio-economice structurale ale provinciei, de la criza acută de locuințe la degradarea sistemelor de sănătate și educație.
Această simplificare cinică a unor probleme structurale complexe nu face decât să ascundă realitatea din teren. Criza locuințelor nu este provocată de noii veniți, ci de peste două decenii de inacțiune guvernamentală și blocaje administrative severe. În timp ce numărul șantierelor de construcții a scăzut dramatic (cu 32% în 2023), întârzierea pentru obținerea unui permis de construcție a crescut cu 135% din 2017, ajungând la 18 luni în orașe precum Montreal sau Laval. Lipsa terenurilor, costul ridicat al materialelor și deficitul de mână de lucru sunt adevăratele cauze ale crizei de locuințe identificate de către Association des professionnels de la construction et de l’habitation du Québec (APCHQ), ultimele date arătând că peste 33.000 de locuințe deja autorizate întâmpină întârzieri majore sau blocaje la nivel de execuție.
La acestea se adaugă o speculație imobiliară necontrolată ce a dus la explozia prețurilor și a chiriilor. Transformarea locuinței dintr-un drept social fundamental într-un activ financiar extrem de profitabil a permis investitorilor și marilor fonduri imobiliare să dicteze regulile jocului în Quebec. Goana după randamente imediate a creat o presiune artificială uriașă asupra pieței, transformând cartiere întregi din principalele orașe ale provinciei în zone inaccesibile pentru clasa de mijloc și pentru familiile cu venituri modeste, în timp ce autoritățile au asistat pasive la proliferarea fenomenului.
Situația este similară și în serviciile publice elementare. În educație și în rețeaua de creșe, deficitul de locuri și degradarea infrastructurilor existau mult înaintea valurilor recente de imigrație, peste jumătate din școlile publice fiind într-o stare avansată de deteriorare. În loc să rezolve problema, politicile absurde ale guvernării precedente (CAQ), au blocat accesul la rezidență permanentă pentru sute de educatoare imigrante deja calificate, exact când sistemul suferă de o lipsă acută de personal.
La fel, sistemul de sănătate este sufocat de birocrație și de îmbătrânirea accelerată a populației, unde persoanele de peste 75 de ani consumă aproape o treime din bugetul de profil. În loc să recunoască aceste realități demografice și necesitatea unei reforme, PQ preferă să arate cu degetul spre imigranți, deși aceștia sunt majoritar tineri, calificați și cotizanți la buget.
Să demonizezi noii veniți – cei care, de altfel, țin în viață sectoare întregi din economie, de la îngrijirea bătrânilor până la agricultură și tehnologie – este o politică dezastruoasă pe termen lung, care dezbină societatea și alungă tocmai resursele umane de care provincia are disperată nevoie.
Anatomia unei instabilități anunțate
Quebecul intră de la această oră într-o nouă etapă de turbulențe politice. Cu un guvern minoritar la cârmă, PSPP va fi condamnat la un șah politic permanent și la negocieri punct cu punct pentru fiecare proiect de lege, în timp ce mașinăria de pregătire a referendumului își va căuta cu obstinație spațiu de manevră.
Din păcate, factura acestei obsesii identitare și a incertitudinii suveraniste nu va fi plătită doar de politicieni, ci de toți locuitorii provinciei, prin tot potențialul economic ce nu se va materializa, prin servicii publice tot mai fragile și un climat social tot mai polarizat.
