Frica de catastrofă e veche. Distrugerile prin foc și apă, corpuri astrale sau cutremure de pământ continuă să înfricoșeze. În toate cazurile, după fiecare dramă, vine însă un alt început, o altă perioadă de înflorire. Legea compensaţiei funcţionează natural alternând la nivel de macro şi micro cosmos răul și binele, păcatul cu pedeapsa, distrugerea cu renașterea, împingând vehiculul existenţei şi devenirii pe un drum cu rost. Renaşterea, spun unii, n-ar fi existat fără întunecatul Ev Mediu. Războaiele sunt şi ele necesare în echilibrul misterios şi crud al istoriei pline de farse şi drame care se încolăcesc pe spirala ei mai departe, repetând erorile sau provocând altele de intensităţi şi mai mari.
La alt nivel, subconştient, individul pe cât se teme de catastrofă, pe atât o invocă. Frica, cea mai puternică fantasmă ieşită din cutia Pandorei, este şi cea mai importantă limită umană, spiriduşul care sfredeleşte haosul aruncându-ne din când în când în oase mostre ale frigului şi întunericului de dincolo, ale infinitului şi dezordinii.
Frica de dramă îi face pe oameni s-o invoce în speranţa că ar putea-o îmblânzi. În expresiile înţelepciunii populare, se spune că „e bine să pui răul în faţă” pentru a preveni sau diminua şocul întâmplărilor nefericite, dar se mai spune şi că „de ce ți-e frică nu scapi”… Concepţia că după fiecare „ploaie și furtună mai vine şi vreme bună” nu poate absolvi teama de imprevizibil şi de necunoscut, nici nu poate contrazice legea murphy-ană, conform căreia după orice rău poate să vină unul şi mai mare, ori zicala că „o nenorocire nu vine niciodată singură”.
Veştile rele fac spectacolul. Tragediile captează cel mai bine curiozitatea, întreţinând stări de interes şi alertă speculate de diverse instituţii ale puterii. Mass-media nici n-ar exista fără ele şi ne manipulează emotivitatea pariind pe sloganul „no news, good news”, adică nu e ştire aceea care nu e proastă. Pe vremuri mesagerului unei veşti proaste i se tăia capul. Azi este recompensat cu o mare audienţă. Canalele de ştiri din lumea întreagă trăiesc din drame. Dictaturile se bazează pe frică şi ameninţări şi chiar marile puteri ale lumii vestice recurg la instalarea unor stări de teamă şi incertitudine prin menţinerea unor focare de conflict în diverse zone ale lumii, sau invocând pericolul terorismului internaţional. Fantasma dramei este fluturată mereu pentru a supune, iar frica de viitor, de nefericire sau de moarte îi amplifică autoritatea legitimând forme diverse de dominaţie, fie ele politice, religioase ori spirituale.
De multe ori nefericirea personală atrage dorinţa unei drame la scară largă. Când sunt loviţi de o nenorocire, instinctiv oamenii caută în jur exemple de nenorociri mai mari ca ale lor. Durerea pare să se atenueze prin sentimentul că nu sunt singuri în suferinţă ori că alţii sunt chiar mai nefericiţi decât ei. A cântări şi a compara suferinţa personală cu a altora în dorinţa de a găsi supape de rezistenţă ţine de omenesc. După cum de omenesc ţine nu doar compasiunea, ci şi nevoia de a şti că suferinţa e generală, că dramele lovesc oriunde şi pe oricine. Există chiar o voluptate a veştilor rele. Cel care le transmite se simte important că provoacă o surpriză, cel care le primeşte e fericit când nu e el cel afectat direct.
Ideea că drama personală ar duce la nevoia de catastrofă cosmică nu este nouă. În tragediile greceşti odată cu crimele pasionale se cutremurau şi pământul şi zeii. Când lumea se află într-un impas, când speranţele sunt contrazise, ochii se ridică spre cer în aşteptarea unui deznodământ. Şi de cele mai multe ori se aşteaptă unul dramatic, capabil să schimbe radical starea lucrurilor.
Pentru instaurarea binelui e nevoie de mult timp, de un teren care trebuie îndelung pregătit iar consecinţele se vor vedea doar târziu, când lucrurile vor fi aşezate solid în matcă. Pentru a te bucura de efectele binelui e nevoie de răbdare, rezistenţă, tenacitate. Răul loveşte abrupt iar schimbările produse de el sunt rapide şi violente.
Nevoia de catastrofă vine şi din pierderea iluziilor. Iar azi, mai mult ca oricând, mocneşte ideea distrugerii ca paradox al salvării. Într-un moment în care dezvoltarea tehnologică a atins performanţe greu de imaginat chiar cu câţiva ani în urmă, în care până şi cerul pare să încapă într-un ecran de computer or într-un gadget strecurat în ureche, cu cât civilizația digitală explodează, cu atât iluziile se subțiază iar Dumnezeu fuge şi mai departe. Am ajuns oare nişte cuceritori trişti, niște campioni extenuați? Sunt oare inutile reuşitele materiale odată ce tot mai mulţi se plâng de singurătate, depresii şi anxietăţi? Stări apăsătoare de nesiguranţă şi nefericire trec prin sufletele golite ale soldaţilor standardizaţi nevoiţi să pedaleze până la capăt în interiorul mecanismelor tot mai performante. Să se întâmple ceva şi să fim absolviți!
Doar că obsesia sfârşitului lumii aproape s-a banalizat după eşecurile din 2000 şi 2012 când aşteptările de colaps au fost înşelate iar lumea şi-a văzut de drum mai departe. E adevărat că sunt mai multe, mai dese şi mai devastatoare dezastre naturale, crize economice severe, războaie religioase, pericole nucleare în escaladare… Canale de televiziune ca History, Discovery, sau Weather dedică tot mai mult spaţiu posibilelor catastrofe care pot lovi omenirea şi pământul, de la schimbarea polilor magnetici la topirea gheţarilor şi creşterea intensităţii solare, de la erupţii vulcanice şi tsunami la cutremure şi uragane devastatoare. Mai nou, până şi luna, element romantic, de care avem o atracţie benefică, aflăm că ne poate fi potrivnică. Dacă s-ar îndepărta de pământ doar puţin, ni se spune, ne-ar aştepta o catastrofă. Nostradamus rămâne în prim plan cu catrenele lui fără sens din care specialişti cu diverse diplome descifrează exclusiv tragedii. Teoriile conspiraţiilor proliferează, propovăduind sfârşitul fie prin virusuri scăpate intenţionat din laboratoare, fie prin experimente care ar putea recrea haosul ori ar stârni găuri negre ale universului ce ne-ar putea înghiţi pe negândite.
Unii invocă sfârşitul ca pe o pedeapsă pentru degradarea spirituală a omenirii, alţii ca pe o necesitate în urma înmulţirii populaţiei globului şi a reducerii dramatice a resurselor. Până şi americanii, notorii pentru optimismul şi atitudinea lor pozitivă, sunt cuprinşi de spaima prăbuşirii imperiului ori de consecințele unor alegeri nefaste. Sfârşitul ar veni, conform unor profeţi texani de ocazie, odată cu anularea banului şi timpului, cei doi adversari ai fericirii, vinovaţi pentru spaimele şi alienarea lumii moderne. Apetenţa pentru catastrofă e mai vie ca oricând. Dar în secret fiecare speră că îi va supravieţui şi că îşi va freca palmele mulţumit de undeva de sus.
