Nu ştiu prea bine ce-mi veni cu acest titlu.
Poate o scurtă convorbire cu o prietenă în care i-am confirmat că are dreptate în intuiţia ei că sunt o persoană a cărei „piele” a fost întărită de evenimente dureroase, în pofida cărora mi-am continuat viaţa pentru simplul motiv că nu am datele unui sinucigaş. I-am mărturisit acestei prietene că nu închisoarea şi ameninţarea cu condamnarea la moarte (care sub un regim ca al lui Ceauşescu nu era o nebunie să fie luată în serios) au fost cele mai dificile momente prin care am trecut. Şi m-am surprins pentru o secundă, atunci la telefon, într-o dispoziţie irezistibilă de a plânge în hohote, pe care abia mi-am înfrânt-o, strângând din dinţi. Nu consumasem alcool, nu eram în vreo stare prealabilă de depresie sau anxietate.
Răni mai vechi şi mai noi, unele de zeci de ani, cum este cea despre care mi-am amintit brusc în acea secundă, răni pe care ne iluzionăm că s-a aşezat patina timpului, găsesc uneori portiţe să izbucnească din memorie. Cred că acelea sunt momentele în care rănile devin mai adânci de fapt, mai ample, mai integrate în fiinţa, în memoria fiecăruia dintre noi, în care avansează în tranziţia de la „ceva PE noi” la „ceva DIN noi”. Devenind parte din noi, deşi rănile nu se vindecă niciodată, uităm de ele ca răni şi începem să le tratăm ca experienţe de viaţă, ca lecţii, ca arme care ar trebui să ne facă mai puternici. Din acest ultim motiv de fapt, nici nu trebuie încercată eliminarea rănilor prin vreo formă de chirurgie plastică a memoriei.
Paradoxal (dar urmăriţi copiii – şi nu numai – şi îmi veţi da dreptate), portiţele prin care rănile îşi fac loc la suprafaţă sunt adesea cele oferite de mângâiere, de compasiune sinceră. (A fost chiar cazul meu, amintit mai sus, în care prietena mă încuraja în legătură cu o pierdere importantă). Copilul cade şi îşi juleşte genunchii dar dacă te faci că nu-l observi s-ar putea să-şi continue joaca nestingherit, pe când dacă-l compătimeşti, începe să plângă! Cum e mai bine, să îl băgăm în seamă pe copil sau nu? De la caz la caz…
Fapt este că toţi, copii sau adulţi, purtăm, la o privire atentă, urme ale unor „meteoriţi”. Ca nişte mini-planete, suntem plini de cratere rezultate din izbituri, iar ca să ne protejăm încercăm adesea să producem mai multă atmosferă decât este necesară. Unii reuşesc să producă atât de multă, încât pare să nu-i mai atingă nimic – cel puţin în anumite zone!
Viaţa nu are farmec nici în compania unora pe care nu-i atinge nimic, nici alături de cei care ne dau cu brutalitate atmosfera la o parte arătându-ne rănile cu obstinaţie. Nici într-un caz, nici în celălalt nu mi se pare că, omeneşte, societatea în ansamblul ei, cea care în ultimă instanţă asigură calitatea vieţii fiecăruia dintre noi fără a aparţine nimănui, are o şansă să progreseze. Şi atunci?
Atunci cred că mângâierea poate fi o soluţie. Poţi mângâia pe cineva făcându-l conştient de rănile pe care le are şi aducându-l în situaţia de a le internaliza şi de a se vindeca de ele (am spus mai sus, nu e vorba de eliminare a rănilor, ci de integrare a lor, aceasta este vindecarea) fără a-i provoca dureri inutile şi reacţii negative cu efect contrar celui de vindecare. Îl faci să plângă, bineînţeles, dar e plâns de durerea unei vindecări, nu de apariţia unei noi răni. Mare diferenţă!!!
Prin articolele publicate am încercat ani de zile, poate uneori în mod prea nediferenţiat, tratamente ale unor mentalităţi folosind duşul rece. Au intrat în acest colimator atât răuvoitori cât şi, din păcate, persoane care fără să fie răuvoitoare, aveau potenţialul de a produce rău dacă nu erau sancţionate. Rar, dar s-au întâmplat şi pure nedreptăţi.
Acestea, pentru că îmi asum cele întâmplate, nu au fost în intenţia mea şi în timp, acolo unde va fi posibil şi îmi va fi permis, voi aduce reparaţii. Îi voi ruga pe cei care doresc să fim colegi în această întreprindere, să procedeze la fel.
Desigur, nu ne vom apuca să ne mângâiem unii pe alţii pe creştet dintr-o dată, autori între autori, cititori şi autori, cititori între ei… posibil chiar pentru răni imaginare. Dar există răni reale şi dintre cei mai răniţi sunt chiar răuvoitorii şi prost informaţii, xenofobii şi homofobii, într-un cuvânt reprezentanţii mentalităţilor (cele decurgând din enumerare, dar şi altele) pe care le-am combătut şi le voi combate în continuare. Voi încuraja personal o atitudine ingenuă prin care acestor reprezentanţi, atâta timp cât folosesc un limbaj la limita decenţei şi legalităţii, să li se dea o şansă de a-şi expune ideile şi să se încerce mai întâi o vindecare a lor prin mângâiere pentru ca abia dacă îşi dovedesc incorigibilitatea să ne despărţim în termeni antagonici.
Evident, acesta este un proiect super-ambiţios, pentru ca presupune şi muncă de educare, nu doar pură informare şi presă. Aceia dintre dvs. care se simt capabili să răspundă unei asemenea provocări, faceţi-o ACUM. Despre mine… se ştie şi recunosc şi singur: da, sunt naiv. Dar nu iau această caracterizare drept o auto-profeţie care se auto-îndeplineşte, deci nu sunt un naiv amator, ci unul profesionist – dacă se înţelege ce vreau să spun – cu „acte doveditoare”.
De fapt vă vorbesc despre o naţiune de 20 de milioane de răniţi aici, care au nevoie de vindecare ca de aer, pe care nu i-a învăţat nimeni MÂNGÂIEREA în ultimele (nu se ştie câte) sute de ani, nu de problemele mele personale.
