Păstrat în limitele unei conviețuiri de armonie între naţiuni, patriotismul este un reper fundamental de relaţii benefice, prin care fiecare popor poate contribui la patrimoniul universal al umanităţii. În pofida tuturor deviațiilor, realitatea este că, atâta timp cât există limbi materne, popoarele vor fi ataşate de aceste matrice spirituale ca de nişte repere ontologice ale genealogiei lor. Ţinând seama de înrădăcinarea ființială a sentimentului patriotic, dar și de riscurile acestuia, mai poate fi el actual?

Patriotismul este un sentiment de iubire îndreptățit pe care îl poate avea orice persoană care se simte aparținătoare unei limbi materne, unei culturi, unor valori spirituale și unor idealuri care contribuie și caracterizează formarea unui popor și a unei naţiuni. Acest sentiment se formează prin raportul față de alte naţiuni, cât și prin apartenența la ceea ce simţim și gândim potrivit unor obiceiuri comune, unor preocupări culturale și civice – într-un cuvânt, prin participarea la fiinţa intimă a unui popor căruia îi aparținem. Legăturile de limbă și cultură nu sunt simple exaltări în istoria popoarelor, ci sunt înrădăcinate în fiinţa ancestrală a acestora, ca forme de gândire, de simțire și de acţiune ce reprezintă specificitatea lor de a fi, ca rezultat al interacţiunii sociale și de comunicare prin care aceste popoare și-au manifestat originalitatea, prin schimbul de valori cu cei cu care au venit în contact.

Ceea ce este important atunci când ne manifestăm sentimentele patriotice este să punem în valoare originalitatea noastră, fără a afecta negativ specificitatea celorlalte etnii sau popoare, ci dimpotrivă, acesta să fie un stimulent pentru felul social în care existăm și ne manifestăm ca fiinţe spirituale. Deviațiile și degenerările sentimentelor patriotice de tipul ideologiilor fasciste, comuniste sau totalitare de orice fel nu au făcut decât să devalorizeze și chiar să mutileze un sentiment patriotic altfel îndreptățit.

Nu este cazul să evocam aici deviațiile patriotismului nazist sau fascist. S-a scris destul în acest sens pentru înţelegerea fenomenului. Au fost nişte doctrine manipulatoare, fondate pe sentimentul patriotic, cu scopul dominației totale și al eliminării fizice a celor care nu aderau acestor mişcări totalitare.

Naționalismele extremiste de orice tip sunt forme de exaltare și manipulare a sentimentului patriotic. De cele mai multe ori sunt însoţite de xenofobie, de ostilitate sau aversiune față de străini, cei care nu aparţin limbii, tradiției și culturii tale. Aceste manifestări sunt pătrunse de forme patriotarde, șovine, al căror caracter admirativ este îndreptat exclusiv asupra țarii din care face parte mişcarea. Șovinul va vedea întotdeauna țara sa ca pe un centru al lumii.

Cealaltă extremă a exaltării este anti-naționalismul, deprecierea cu orice preţ a fiinţei unei naţiuni, ca și cum valorile naţionale specifice nu ar avea nicio valoare autentică. Poate proveni atât din exteriorul unei naţiuni, cât și din interiorul acesteia. Nimic din ceea ce este naţional, tradiţional, nu are valoare, tot trecutul e perimat și nu merită niciun respect, identitatea culturală sau naţională este, atunci când este, doar un obstacol sau chiar o formă de înapoiere a înaintării pe drumul glorios al „civilizațiilor superioare’’. Ce sunt acestea n-o ştiu nici ele sigur, deoarece procesul cu pricina este în continuă transformare, având în sine propriile dileme. Importantă este doar superioritatea unei aşa numite civilizaţii care are totuşi în sânul ei conştiinţa crizelor repetate pe care le trăieşte. Dar oricum, și crizele sale sunt, în ochii ei, ceva superior, față de tradițiile celorlalţi care întârzie pe drumul modernizării, al progresului. Tot ce este specific – spre a evoca la întâmplare, paraguaian, românesc, balcanic, oriental sau orice altceva ce încorporează tradiţii milenare – este tratat cu dispreț și considerat ineficient pentru modernitatea triumfătoare. Internetul, mediile de comunicare moderne sunt pline de asemenea concepţii derapante. Unor asemenea teoreticieni li se poate totuşi atrage atenţia că Europa, de pildă, conţine în ea toate specificitatea culturale ce o constituie. Conţinutul civilizațional al Uniunii Europene este rezultatul culturilor care au fundamentat-o și această juxtapunere s-a petrecut în chip integrativ, fără o ștergere sau o eliminare inutilă a naţiunilor componente.

Rămâne astfel întrebarea cu privire la posibilitatea înfăptuirii unui patriotism autentic, având în vedere că acest sentiment are un caracter nobil și nu poate fi șters din inimile și minţile popoarelor pe motiv că s-a întâmplat ca el să primească forme extremiste, dictatoriale. Important este și de această dată să avem clar în minte mijloacele prin care un patriotism autentic își poate pune în aplicare intențiile generoase, căci scopul bine intenţionat acum, mai mult ca oricând, nu scuză mijlocele prin care el este atins, tocmai datorită riscului pe care îl implică acest ideal. În fapt, un scop înalt trebuie dus la buna înfăptuire cu mijloace tot atât de generoase, care să servească intereselor generale ale oamenilor și nu doar celor de grup ale unor fundamentaliști. Niciun fel de acţiune pornită din intenţia nobil-patriotică nu-și poate justifica expansiunea, câtă vreme se produce pe suferința și nimicirea altor grupuri. Există, desigur, și situaţii extreme cum sunt revoluțiile sau războaiele, în cadrul cărora apar inevitabil victime, însă ceea ce vrem să precizăm aici este că bătălia trebuie dusă înainte de orice în mintea oamenilor, astfel încât să se poată găsi mijloace paşnice, conştienţi fiind de valoarea intrinsecă a fiinţei umane.

Domeniile sociale, economice și politice în care oamenii își exercită patriotismul, presupunând că ei au o anumită dragoste față de țara în care trăiesc, nu sunt nişte sectoare paradisiace, în care sentimentele, voinţa, gândurile, intențiile lor, întregul lor univers spiritual să se manifeste într-o continuă armonie. Există mereu un ideal de atins, dar acesta nu trebuie văzut ca o proiecţie imposibilă, ci dimpotrivă, ca pe ceva care poate fi transpus în fapt. A trăi într-o patrie care la rândul ei se vrea integrată într-o lume civilizată, interconectată, înseamnă a învăţa să conviețuiești. Nu dorim să fie privita în chip moralizator afirmaţia că funcţionarea normală a unei societăţi trebuie să elimine, pe cât posibil, minciuna, înşelăciunea, hoţia, corupţia, manipularea, împreună cu multiplele tare ale slăbiciunii umane, deoarece este evident că nivelul de bunăstare al oamenilor depinde de comportamentul lor, de o moralitate sporită.

Câteva precizări se impun cu privire la specificitatea patriotismului din perioada comunismului românesc, deoarece pe acesta, personal, l-am trăit în direct. După ce și-au însușit în mod abuziv și ilegal proprietăţile clasei burgheze, comuniștii au exploatat dezvoltarea coardei patriotice cu ajutorul dictaturii de partid, singurul care beneficia din plin de privilegiile fostei clase abolite. Cântarea României, o imensă mascaradă naţională, organizată în mod constrângător de către partid în strânsă unitate cu clasa muncitoare, avea ca scop cântecele și aplauzele acesteia din urmă pentru trecutul glorios al naţiunii, pentru conducătorii dictatoriali ai prezentului și viitorul luminos al României patriotice. Patriotismul caricatural era folosit pentru mobilizarea populaţiei în jurul unicului partid, astfel încât prin acest sentiment să poată fi menținută unitatea ideologică și metoda totalitară de conducere a statului. Cu toţii aveam un țel unic: misiunea istorică de a fi demni de conducătorii prezentului lagăr și față de înaintașii noştri iluștri.

Aceasta a fost adevărata față a patriotismului românesc ajuns pe mâna dictaturii comuniste. Un exemplu clar de ruptură între, pe de-o parte, sentimentul idealist legitim și acceptabil în limitele iubirii rezonabile de țară și, pe de altă parte, punerea în practică a unui patriotism silit, caricatural, menit să înșele masele prin invocarea măreției naţionale pe care o revendică orice popor. Nu trebuie uitate niciodată scopul patriotic invocat și aceste metode manipulatoare folosite în „epoca de aur”. Ele nu fac altceva decât să întunece sentimentele patriotice, falsificând patriotismul și folosindu-l într-o manieră care nu are nimic în comun cu o minimă apartenență patriotică la valorile unei naţiuni.

Ajuns pe mâinile manipulatorilor de profesie, patriotismul nu a mai însemnat nimic decât o tristă cântare lipsita de conţinut, în care se aduceau ode conducătorilor din „ferma” din care făceam parte cu toţii. Cu asemenea manifestări patriotice, însăşi fiinţa naţională a statului era primejduită. Oamenii nu se mai puteau bucura cu adevărat de ceea ce reprezenta pentru ei țara care le aparţinea de drept, deoarece se vedeau puși în situaţia de a realiza că aceasta este doar a celor ovaționați.

După mai bine de 33 de ani de la Revoluția română, este timpul ca oamenii să-și clarifice propria lor înţelegere ca aparținători ai unei spiritualități și a unei patrii. De pildă, în aceasta construcţie a României democratice, trebuie antrenate și cultivate cu tot respectul etniile conlocuitoare. Aici nu se aplică argumentul de număr sau de forţă în fața cărora cei puțini ar trebui să se supună necondiţionat celor mulţi, căci aceasta ar conduce la derapaje xenofobe, separatiste, șovine. O cât mai reală participare a minorităților naţionale, purtată sub semnul unui dialog liber, cordial, civilizat, ar reprezenta manifestarea unei democrații autentice și ar asigura balanţa unui patriotism verosimil. Obiectivul este cointeresarea și integrarea minorităților aparținătoare cu deschidere clară către cuceririle civilizaţiei moderne, iar în cazul României, cu aportul solid de reforme care să pună în practică democraţia și Statul de drept ca garanții ale libertăţii, egalității și participării cât mai autentice a întregului corp de cetăţeni, indiferent de naționalitate. România a făcut progrese în acest sens, la nivel instituţional, oferind reprezentanță prin participarea efectivă la politica statului partidelor minorităților conlocuitoare. Există, din păcate, și grupuri mai puțin benefice ale căror acţiuni nu fac decât sa întrețină tensiunile etnice în loc ca patriotismul lor să propună căi de conciliere și prietenie cu minoritățile existente, dar acestea nu au o pondere majoră în funcţionarea democratică a țării.

Păstrat în limitele unei conviețuiri de armonie între naţiuni, patriotismul este un reper fundamental de relaţii benefice, prin care fiecare popor poate contribui la patrimoniul universal al umanităţii. În pofida tuturor deviațiilor, realitatea este că,atâta timp cât există limbi materne, popoarele vor fi ataşate de aceste matrice spirituale ca de nişte repere ontologice ale genealogiei lor. Ţinând seama de înrădăcinarea ființială a sentimentului patriotic, dar și de riscurile acestuia, mai poate fi el actual? Este clar că oamenii au devenit mai conştienţi de contradicțiile și contrafacerile acestui atașament. Patriotismul degenerat nu mai are sens astăzi, vigilența noastră trebuie să-l deconspire în mod eficient.

Dar atunci patriotismul autentic al timpurilor noi, prin ce s-ar putea defini? Patriotismul este încă legat de identitatea și libertatea popoarelor. Cum trebuie el să fie încât să nu-i poată fi falsificat și manipulat conţinutul? Cum poate fi el înţeles astfel încât să aibă un rol benefic în contextul actual al europenizării, al mondializării?

Suntem cu toţii de acord că prima condiţie este ca sentimentul patriotic să nu fie sursă de manipulare. Un anumit tip de sentiment privind limba, cultura în care ne-am format, îl avem cu toţii. Și ne vom emoționa de fiecare dată când ascultăm basme, poezii, cântece în limba maternă. Dacă, de pe pozițiile conviețuiri printre alte popoare, vrem să înţelegem mai bine patriotismul și să-l aducem în lumină, trebuie să-l privim prin prisma unei mai clare coerențe, fără de care riscă să cadă într-o devoțiune incontrolabilă. Patriotismul adevărat trebuie să apară ca un sentiment obiectivat. Conştiinţa este cea care face din sentimentul patriotic o noţiune rezonabilă, care merită încă respect. Altfel, cel mai uşor este să nu vezi în patriotism decât formele denaturate ale acestuia, cum sunt patriotardismul de tip Cațavencu, fanatismul de tip dictatorial, patrihoțismul spre îmbogățire personală sau orice forme de născociri dezastruoase, ca derivate ale acestuia.

Este o proba de reală inconștientă aceea de-a te năpusti asupra celor care mai au încă în suflet, în zilele noastre, sentimente patriotice, după cum este un alt tip de inconștiență cel de-a te lăsa pradă patriotismului pătimaș și iluziilor unui axis mundi patriotard. Niciun popor nu este lipsit de valori autentice, după cum nici unul nu-și poate susţine dominația pe motivul unei pretinse superiorităţi naţionale. Iar a vorbi despre patriotism doar în sens pozitiv sau negativ nu înseamnă că ai înţeles esenţa acestuia. Nu vom trage niciun fel de foloase de pe urma situării exclusive pe una dintre aceste poziții. De pe asemenea sfere de manipulare, popoarele în general, oamenii în particular, nu au nimic de beneficiat. Cei care au avut şansa sau au înţeles să se situeze în afara unor poziții extreme nu pot decât să se felicite pentru o asemenea condiţie.

Adevăratul patriotism este ceea ce are propriu orice popor. Este conştiinţa identităţii sale, iar cultivarea lui cu respectul cuvenit celorlalte naţiuni este lumina pe care fiecare patrie o poate împărtăşi celorlalte. Eliminarea lui din conştiinţa popoarelor nu este decât o iluzie a celor care se consideră mai presus de orice apartenență și se consideră deținători ale unor valori superioare. Ei, din nefericire, nu au nevoie de culturi și civilizaţii pentru a construi ceea ce ei numesc o lume universală, superior operațională. Am putea răspunde acestei provocări de constituire a unei lumi mai bune, că, pentru împlinirea ei, popoarele trebuie totuşi să fie prezente și să participe cu o conştiinţă de sine structurată. Scopul de construire a unei lumi mai bune nu implică în mod necesar ștergerea specificității naţionale a țărilor participante. Dar tot la fel de adevărat este faptul că ideologiile naționaliste cu caracter șovin, izolaționist nu vor servi deloc integrării unei lumi globalizate, cosmopolite, cyberspațializate.

S-ar putea imagina apariţia unei culturi civilizațional dominante sub absorbţia căreia anumite culturi mai putin solide vor dispărea. Dar dacă aceasta nenorocire s-ar produce, nu ar rămâne decât un ocean amorf al unei civilizaţii lipsite de orice contur cultural. În fond, sentimentul patriotic produs de identitatea culturală a popoarelor trebuie să persiste într-o lume globalizată. Dar cum poate fi valorificat astăzi sentimentul patriotic? De o anumită vrajă a patriotismului ne lăsăm cu toţii pătrunși atunci când suntem invadați de nostalgiile originii. E un fel de a fi prin care cuvintele, datinile, obiceiurile, cântecele, credinţele, te ajung din urmă ca umbra unor mituri. Fiecare dintre acestea se înscriu în poarta ta de cer. Iar cerul acesta coboară și peste fiinţa neamului tău, aşa cum coboară istoria lui în gândurile și inimile celor ce s-au ivit din el.

Cu toate acestea, nu putem cădea în delirul privilegiului culturii române printre popoarele lumii. Să fim conştienţi că avem și destule obiceiuri tradiţionale care nu mai corespund orientării moderne, tendințelor civilizaţiei europene. Dar avem în noi și partea noastră creativă, aşa cum o vedeau cei care au făcut ceva măreț pentru țară.

În concluzie, nu trăirile patriotice firești trebuie eliminate, căci principiul patriotismului nu este un concept fals, ci unul pozitiv. Însă felul pasional, necontrolat în care un anumit patriotism este prezent și aplicat în realitatea istorică poate conduce spre riscuri păgubitoare. Suntem foarte mulţi cei care ne lăsăm invadați de elanuri patriotice de toate felurile, fără să avem conştiinţă clară a acestora. Dacă vrem însă să realizam ceva cu adevărat creator, benefic, printre naţiunile Uniunii Europene, trebuie să conciliem interesele naţionale cu valorile și idealurile acesteia din urmă, asumând astfel justețea și avantajele aderării pe care ne-am dorit-o.

CITIȚI ȘI:

Despre Revoluția română și situația României în ultimii 33 de ani

Articolul precedentCe este un Régime enregistré d’épargne-retraite (REER)?
Articolul următorCanadienii nu mănâncă mai sănătos decât americanii
Dorin Stoica s-a născut la 19 octombrie 1958, în România, comuna Denta, județul Timiș, acolo unde părinții săi au debutat ca profesori. A absolvit facultatea de Mecanică la Institutul politehnic „Traian Vuia” din Timișoara (1986). În 1994 se stabilește în Canada și urmează cursurile Facultății de Filosofie la Universitatea din Quebec la Montreal (UQAM), pe care le încheie cu un master despre „Lucrul în sine kantian, văzut prin prisma filosofiei hegeliene” (1995-2000). Din 2001 este membru plin al Academiei-Româno Americane (ARA), contribuind cu lucrări la congresele anuale ale acesteia în diferite universități ale lumii. A participat și la alte congrese în Canada și posturi de televiziune, contribuind la susținerea și promovarea culturii române. Subiectele sale principale, de interes general, tratează despre posibilitatea ontologică de întemeiere a unei lumi mai bune.