Opinie | Drumul Republicii Moldova spre Europa trece prin… Limba Română

Publicăm mai jos un articol semnat de Ala Mândâcanu apărut inițial în săptămânalul Democrația. Articolul are mai bine de 20 de ani (datează din 2002), însă așa cum autoarea a menționat pentru Accent Montreal, el este valabil și astăzi.

„Consider că articolul este valabil și astăzi, deși anumite progrese se înregistrează, mai ales dacă ne referim la schimbarea generaţiilor în politica națională și șansa noastră de a ne alătura Uniunii Europene într-un viitor previzibil, chiar dacă încă nesigur.

Cunoașterea Limbii Române este o condiție sine qua non pentru mersul nostru înainte. Pentru că e vorba de „VEȘMÂNTUL FIINȚEI NOASTRE”, după cum a spus Valentin Mândâcanu. Nu putem merge înainte, nu putem progresa, nu le putem oferi copiilor un viitor demn în Republica Moldova, dacă nu vom aduce cunoașterea Limbii Române, unica prin care se poate manifesta în sec. XXI gândirea civilizată și modernă, la nivelul standardelor civilizaționale. Și dacă am făcut alegerea civilizațională, am decis că mergem spre marea familie a popoarelor civilizate europene, s-o facem adecvat, adică punând mâna pe carte! Aici România, prin care Limba Română va trăi veșnic, ne va acorda întotdeauna ajutorul necesar”, spune Ala Mândâcanu.

Iată articolul original.

Cică a fost odată un evreu credincios. El se ruga la Dumnezeu cu osârdie şi Dumnezeu îl iubea. Dar iată că se întâmplă în ţară un potop. Apele vin, lumea fuge pe rupte de pericol. Pe lângă ferestrele evreului trece în fugă un vecin şi-l îndeamnă:

– Hai şi tu cu noi, pentru că vin apele şi ai să te îneci!

– Nu merg, zice evreul. Eu mă rog Dumnezeului meu şi El o să mă salveze.

Şi evreul se apucă să citească Tora cu voce tare. Timpul trece. Apele vin şi mai învolburate. Pe lângă fereastra evreului trece o barcă:

– Hai, măi vecine, urcă şi tu, nu de alta, dar dacă mai zăboveşti, ai să te îneci!

– Nu merg, răspunde evreul. Eu mă rog Dumnezeului meu şi El o să mă salveze.

Şi iarăşi se pune pe citit Tora. După câteva ore apele ajung la acoperişul casei. Evreul stă lângă hogeag şi citeşte Cartea Sfântă, aşteptându-şi mântuirea. Se aude un motor – vine un elicopter. Pilotul îi aruncă bătrânului o scară de funie şi strigă, înfruntând stihia:

– Hai, omule, urcă în elicopter, nu de alta, dar eşti ultimul sinistrat şi, dacă mai zăboveşti, te îneci!

– Nu merg, zice evreul tremurând de frig. Eu mă rog Dumnezeului meu şi El o să mă salveze.

Elicopterul pleacă. Apele tot vin, mai mari şi mai furioase. Evreul se îneacă. Ajuns pe alte tărâmuri, eroul acestei istorioare ajunge să se întâlnească cu Domnul. Nedumerit, îl întreabă:

– Doamne, am fost toată viaţa un bun credincios. Te-am rugat atât de tare să mă salvezi! De ce nu m-ai ajutat, Doamne?

– Cum nu te-am ajutat?, îl întreabă cu blândeţe Domnul. De trei ori ţi-am trimis salvarea. Tu ai fost cel care a refuzat-o.

…Morala acestei fabule (nu e destul să fii norocos, mai trebuie să fii şi deştept) îmi vine în minte ori de câte ori aflu despre vizitele unor demnitari înalţi din străinătate, plecaţi încolo pentru tratative (negocieri, oferte, proiecte), în vederea acordării a încă unei şanse de integrare a Republicii Moldova în marea familie a popoarelor civilizate.

De fiecare dată ratăm cu îndârjire o şansă după alta, aşteptând nu mai ştiu ce cadouri miraculoase de la soartă. Am ratat ocazia de integrare europeană în 1991 (consimţind să facem parte din CSI), în 1999 (detronând guvernul Sturza cu câteva săptămâni înainte de acceptarea Republicii Moldova la masa de tratative privind integrarea europeană). Suntem şi acum pe calea de a rata posibilităţile pe care ni le poate oferi preşedinţia în Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ignorând cu desăvârşire recomandările forului european şi mimând cu neruşinare nişte acţiuni de conformare la Rezoluţia CE, socotindu-i pe europeni nişte naivi sau proşti care pot fi traşi pe sfoară prin câteva declaraţii sterpe.

Problema acestei societăţi postsovietice de jure, dar încă sovietice de facto, este mentalitatea învechită, rigidă, fosilizată, în care noul îşi face loc cu greu sau e rejectat cu înverşunare. Anume acest mod de judecată le este propriu guvernanţilor de sorginte comunistă, incapabili să genereze energii noi, să caute şi să găsească soluţii proaspete, netriviale, de ieşire din impas. Ei, guvernanţii noştri, fac ce pot. Astăzi, la începutul veacului XXI, constatăm cu stupoare că am ales de-a lungul ultimilor ani în funcţii decizionale (cu mici excepţii) nişte mediocrităţi, nişte semidocţi şi nişte sărmani coţcari de duzină, care nu au nici cunoştinţele, nici aptitudinile, nici dedicaţia de a ghida cu demnitate şi pricepere acest chinuit popor pe drumul tranziţiei spre normalitate. Noi, alegătorii de rând, ne-am rătăcit votându-i, iar ei, aleşii noştri, continuă rătăcirile, de data aceasta la nivel de politică statală, pe acelaşi drum al calvarului robiei din suflet. Aceşti oameni, pe care îi vedem în fiecare zi la televizor şi îi ascultăm la radio, nu au sentimentul de stăpân al acestui pământ, al responsabilităţii pentru propriile acţiuni şi pentru rezultatele acestora, nu au simţul ruşinii pentru lucrul prost făcut, nu înţeleg durerea omului de rând şi chinul intelectualului batjocorit. Pentru aceşti guvernanţi şi, implicit, pentru foarte mulţi cetăţeni educaţi de-a lungul anilor în acelaşi spirit al autodesconsiderării, nu contează nici limbajul schimonosit pe care îl propagă conducătorii de la tribună, nici prostia debitată în timpul întrevederilor cu oaspeţii de peste hotare, nici gafele comise în legislaţie, nici urmările nefaste ale corupţiei şi criminalităţii care s-au instalat definitiv în organele de stat, începând cu cele politice şi financiare şi terminând cu cele de drept.

Dezmăţul prostiei, al corupţiei şi al degradării din societate ia proporţii monstruoase. „Bespredel” – iată cuvântul-cheie, fără echivalent în limba noastră, pentru starea lucrurilor de astăzi.

Nimeni nu mai reacţionează la nimic. Într-o ţară civilizată orice demnitar acuzat că nu plăteşte impozitele îşi dă demisia la primul semnal al presei. La noi e altfel. Poţi să citeşti despre implicarea în afaceri murdare, de milioane, a primului ministru, a preşedintelui republicii, a vicepreşedinţilor Parlamentului şi… nu se întâmplă nimic. NIMIC. Nu reacţionează nici ei, nici opinia publică. Hoţi să fie conducătorii noştri? Vai, dar cine nu fură astăzi…

O ţară în care nu e ruşine să delapidezi averea statului şi nu e ruşine să-ţi baţi joc de cetăţeni, nu are viitor. Statul nostru nu-şi iubeşte cetăţenii şi cetăţenii îi răspund cu aceeaşi monedă – Republica Moldova este un stat fără dragoste de oameni. Altfel nu ar pleca bieţii moldoveni cu miile, lăsându-şi acasă familiile. Satele sunt pustii, pedagogii şi medicii nu mai vor să-şi facă meseria. Cine poartă vina pentru ultimul loc, al nostru, în Europa la capitolul bunăstare? În primul rând, conducerea (şi nu doar cea de azi). Dar nu numai ea. Fiecare dintre noi îşi are partea sa de vină prin contribuţia la continuarea existenţei acestui regim inuman. Şi dacă am stabilit aceasta, să încercăm să găsim răspunsul la o altă întrebare: de ce se întâmplă că societatea noastră nu este capabilă să promoveze noi elite politice, moderne, de tip european?

Pentru că, în mare parte, societatea noastră se mai află, după cum am spus mai sus, în spaţiul spiritual şi intelectual învechit, sovietic. Cum se întâmplă, totuşi, că alte popoare (cele baltice, de exemplu) au fost capabile să depăşească acest handicap (au fost şi ele în Imperiu timp de 50 de ani!), iar noi – nu?

După mine, problema numărul unu cu care se confruntă societatea noastră este cunoaşterea proastă a LIMBII de către trăitorii acestui meleag mioritic. Eu nu mă refer la limba română sau rusă, la cea ucraineană, engleză sau franceză. Orice limbă trebuie vorbită bine. Un om civilizat este considerat ca atare prin manifestările sale, prin limbajul cult, prin gândirea elevată. Iar cugetul şi limba sunt una. Nu poţi gândi decât în cuvinte. Nu contează în ce limbă vorbeşti, contează cât de bine ştii s-o vorbeşti. Priviţi-i pe aleşii noştri cum vorbesc când nu au hârtia cu notiţe în faţă (e adevărat că uneori nici de pe hârtie nu pot citi ca lumea): se bâlbâie, nu reuşesc să formuleze o propoziţie simplă fără să se împiedice la fiece virgulă, fără să se rătăcească în „î-î-î-uri” şi „ă-ă-ă-uri”, care trădează goluri şi sincope de gândire. Cum poate un om care nu este în stare să vorbească logic şi coerent să facă minuni în economie sau în finanţe? Cum poate un ministru sau prim-ministru să scoată ţara din impas, dacă el nu-şi cunoaşte propria limbă? Nu-mi imaginez un lituanian sau estonian să-ş vorbească limba cu… aproximaţie. Acolo, în ţările lor, nu ar fi posibil să vezi inscripţii gen „Bardacia” sau „Cvin” (corect: Queen) pe frontispiciul unui centru comercial. Să zicem că ei, demnitarii noştri, nu cunosc limba română – îi înţelegem, au învăţat în şcoli ruseşti, au trăit în regimul sovietic etc. Ascultaţi-i atunci cum vorbesc ruseşte… Te iau fiorii, când îi auzi! Un cioban din România (judecând după limbaj) are o gândire mai elevată decât un ministru de la noi. O infirmieră din Rusia vorbeşte o rusă infinit mai bună decât un înalt demnitar de stat de la noi. De ce să ne mirăm atunci că suntem un popor complexat?

Sentimentul inferiorităţii dictează comportamentul guvernanţilor noştri în relaţiile lor cu străinătatea. Este un semn al spiritului sovietic incurabil, zidit pe ideea superiorităţii „fratelui mai mare”. De ce credeţi că părinţii moldoveni mai vorbesc şi azi de multe ori ruseşte cu copiii lor? De ce un biet ţăran venit de la sat la oraş se adresează şi azi ruseşte, când intră în localuri publice? Tot pentru că, intuitiv, se simte inferior vorbitorilor de limba rusă din capitală. Guvernanţii noştri dispreţuiesc, în adâncul inimii, limba maternă, pentru că nu o cunosc. Problema lor e că nici rusa nu o cunosc mai bine. Dacă ar fi să organizăm astăzi o dictare pentru deputaţii şi miniştrii noştri (una în limba română şi una în limba rusă), veţi rămâne surprinşi de notele proaste luate de conducătorii noştri la ambele teste. Nu mai zic de o compunere – la această probă pică, la sigur, mai toţi!

În 1946, când Japonia zăcea în ruine, devastată de bombardamentele celui de-al doilea război mondial, care credeţi că a fost strategia statului japonez? Nu renaşterea economică, nu revenirea la imperiul de odinioară… „Învăţaţi limba japoneză” – iată care a fost arma secretă a naţiunii japoneze. Graţie înţelegerii adevăratei semnificaţii pe care o are limba unui popor şi, implicit, gândirea acestuia, japonezii au reuşit să ajungă, în scurt timp, una din cele mai avansate naţiuni.

Nu circulaţia limbii ruse ne pune în pericolul dispariţiei ca neam, ci proasta cunoaştere a limbii române. Limba rusă, frumoasa şi inconfundabila limbă a clasicilor literaturii ruse, nu are nicio vină. Este foarte bine că noi, basarabenii, avem ocazia să-i cunoaştem lexicul, să putem savura din bogăţia ei semantică.

Partea proastă e că nu ne cunoaştem ca lumea propria limbă şi, respectiv, nici pe cea rusă (care poate fi studiată calitativ, după cum afirmă specialiştii, doar în baza limbii materne). Problema cunoaşterii limbii materne este una crucială pentru viitorul nostru. Mai mult, necesitatea elaborării unui program de stat, susţinut la cel mai înalt nivel, de studiere a limbii române este mai importantă astăzi decât toate proiectele economice luate împreună.

De ce? Pentru că o societate mută şi bâlbâită nu poate genera tehnologii moderne şi strategii de dezvoltare durabilă. Să punem mâna pe carte, iată apelul meu către concetăţenii săraci, chinuiţi şi complexaţi. Şi ruşii, şi românii, şi ucrainenii, şi găgăuzii acestui pământ, cu toţii suntem moldoveni. Şi, ca moldoveni, adică cetăţeni ai Republicii Moldova, trebuie să înţelegem, în sfârşit, că nimeni nu va veni să ne facă viaţa mai bună, nici Rusia, nici SUA, nici Uniunea Europeană. Noi înşine suntem responsabili pentru propriul destin şi pentru destinul copiilor noştri. De aceea nu avem dreptul să fim proşti. Pentru a depăşi acest handicap social – prostia – să punem mâna pe carte, să ne învăţăm limba care este veşmântul fiinţei noastre (vorba lui Valentin Mândâcanu).

Altfel, vom orbecăi încă mulţi ani între cuvintele ce nu se leagă, între Est şi Vest, între trufie şi slugărnicie, rămânând irecuperabil în urma statelor civilizate.