E bine ca în fiecare an în luna decembrie să ne aducem aminte, să mărturisim și să-i omagiem pe cei care, prin sacrificiul lor, ne-au redat statutul de oameni liberi. Ei ne-au redeschis calea cea mai grea, dar folositoare, a libertăţii și înţelegerii.
Comunismul și simţurile
Până în 1989, circula vorba că ne trebuie o viață ca să învăţăm să vorbim, pe când comuniștii ne învață cum trebuie să tăcem o viaţă. În același sens, a fost nevoie să nu vedem nimic, să fim legați la ochi, precum prizonierii din povestea peșterii platoniciene, sau, dacă ni se arăta ceva, atunci acele umbre trebuiau să ne apară ca fiind realităţi. Celor care aveau urechi de auzit li s-a pus zilnic placa turnantă că suntem în socialism și că în curând vom ajunge în raiul comunist.
Despre celelalte simţuri, fiecare dintre cei care au trăit atunci îşi poate aminti ce gust avea salamul cu soia și cum miroseau toaletele publice, spatiile sanitare, în acele vremuri. Însă dacă citeai ziarele sau priveai televizorul, aveai iluzia fericirii multicolore, a muzicii și binecuvântării paradisiace, a Daciadelor și a Cântării României.
O definiție a comunismului
Orânduirea acelor ani poate fi definită în mai multe feluri. Cu cât este înțeleasă și definită mai corect, cu atât vom percepe mai adecvat ceea ce era atunci și ceea ce se întâmpla astăzi. Iată o încercare de definire: comunismul a fost imperiul minciunii, terorii și manipulării. Alte forme de comunism, cu așa zisă față umană, nu au existat și nici nu vor exista decât în proiecțiile utopice.
Imperiul fricii, foamei, frigului și al manipulării a fost întreținut de nişte forțe interesate să manevreze o populaţie în continuă derută. Nu trebuie să ne lăsăm amăgiți de multitudinea de teorii care dau vina pe diverse forțe obscure ce se luptau între ele pentru putere și pentru menținerea în ignoranță a populaţiei. Conducerea de partid și de stat, împreună cu toate mecanismele ei de aservire și control, a fost responsabilă de acest tip de reprimare.
Însă pentru a putea rezista unei asemenea realităţi a trebuit întreținută iluzia. O bună parte din populaţia țării, neavând nicio posibilitate de a călători și vedea o altă lume, a căzut în confuzie și a considerat ceea ce era mic ca fiind mare, ceea ce era minciună ca adevăr și urâtul ca fiind frumos. Angoasa realităţii era suportabilă pentru unii tocmai prin acceptarea minciunii propagandistice, cum se întâmplă uneori și astăzi în privinţa falsităților mediatice (fake news). Nimeni nu este susceptibil de a scăpa total de manipularea mass-mediei.
Reîntoarcere la Revoluția reală din 1989
Aşadar, din nou revoluția pe înţelesul tuturor. Primul aspect de care trebuie să se țină seama este următorul: revoluția a fost iniţiată și ajutată din afară, cât și de lovitura de stat ulterioară de la Bucureşti. Nici nu se putea altfel într-un sistem al cărei tiranie și teroare intrase în fibrele cele mai intime ale populaţiei.
Dar, după un iniţial impuls, ieşirea în stradă la Timișoara și protestele continue timp de o săptămână, cu preţul vieţii, până la ridicarea Bucureștiului, care au fost însoţite și de o proclamație, au avut caracterul unei revoluții autentice. De asemenea, constituirea baricadei și manifestările curajoase din Bucureşti au fost revoluţie reală.
Multă lume a înţeles că eliminarea lui Ceauşescu nu implica, cel puțin în prima etapă, căderea comunismului. Într-adevăr, am fost puțini cei aflaţi în stradă care am strigat din primul moment Jos comunismul. S-a strigat iniţial Jos Ceaușescu, asta și fiindcă cei care s-au infiltrat printre revoluționarii inocenți au înţeles că trebuie să cadă întâi dictatorul. Trebuia sacrificat iniţial tiranul, căderea comunismului fiind mult mai complexă, implicând culpabilizarea a milioane de indivizi și reformarea tuturor instituţiilor statale. Cei care s-au aliat cu revoluționarii autentici, eșalonul doi al nomenclaturii de partid, sau emanații Revoluţiei cum s-au autointitulat, au rămas pe loc și au fost votați de către o populaţie inertă. Aceasta, în număr mare, nu participase la revoluţie. În schimb, cei puțini la număr care s-au sacrificat pentru libertate, pentru o lume mai bună, au trebuit să sufere furtul Revoluţiei lor.
Într-o primă etapă, a urmat în România un vid de putere și de reguli: bișniță, trafic, oportunism, goană după supravieţuire și după căpătuială, dezorientare generală și chiar generalizată. Așa zisa libertate care se traduce prin cea interioară dar și prin cea exterioară, a fost eliminată în varianta sa exterioară de către lipsa de bani și de putere de schimb și de cumpărare a acestora. Cu leul românesc aveai cam 15% din salariul unui european occidental.
În pofida deschiderii granițelor, nu puteai pleca niciunde. De altfel, de data acesta, granițele s-au închis dinspre Occident înspre proaspetele „democrații”. Aveai nevoie de probe de bani, de chemare, de loc de găzduire și de invitație specială ca să primeşti viza de călătorie. Lumpenul proletariat abia ieșit din socialismul dictatorial era din nou obligat să rămână între graniţele României. Marea majoritate, care era ruinata, a înţeles poate ceva din beneficiile libertăţii, dar nu vedea nicio oportunitate de a scăpa de mizerie și sărăcie.
S-a creat o mişcare cu dublu sens. Un anumit tip de „dictatură” economică s-a instaurat prin trecerea întreprinderilor și a băncilor în mâinile foștilor comuniști din vechea conducere. Aceştia și-au adjudecat bunurile statului, în timp ce săracii au devenit și mai săraci, deoarece au rămas fără locuri de muncă, multe din întreprinderile existente fiind falimentate, închise, neputând ține pasul cu o lume concurențială, deschisă.
Oportuniștii mai sus-menționați au înșfăcat deci întreprinderile statului și au devenit mari capitaliști. Ceilalţi, cei insignifianți, fiindcă o clasă de mijloc nu exista, nu au putut să-și deschidă nicio companie pe cont propriu. Aprobările erau date tot de către foştii securişti, care se aflau în continuare la camera de comerț și semnau cereri de afaceri. Dar au apărut totuşi descurcăreții, oportuniștii din categoriile sociale relativ medii și chiar sărace, care fără nicio aprobare, și nicio înscriere legală, făceau trafic neimpozabil, îmbogățindu-se peste noapte. Bineînţeles, vidul juridic permitea astfel traficul ilegal.
Prin privatizare, fabrici, uzine, întreprinderi, pământuri, centre culturale, edituri de carte, locuri de distracție, toate instituţiile statului socialist au fost redistribuite celor privilegiați. Multe dintre ele au rămas părăsite și se află chiar și astăzi într-o asemenea stare, după 34 de ani de trecere la capitalism și democraţie. În Timișoara, de pildă, unde am avut ocazia să merg mai des, o mulţime de ștranduri, de baze sportive, de cinematografe fac în continuare o imagine dezolantă.
În România sunt încă instituţii, mori de măcinat faină, gări de trenuri, fabrici, clădiri de patrimoniu etc., abandonate. Ele exprimă desigur indiferența, incompetența, neputința și nepăsarea față de imaginea dezolantă și dezagreabilă a țării.
Dar pentru unii politicieni români, aceste vestigii nu constituie criterii de respingere a României în spaţiul Schengen; altele ar fi criteriile. De altfel, s-au constituit destule grupări „patriotice” care susţin că nici nu avem nevoie de intrarea în acest spaţiu, deoarece ne putem descurca, aşa cum s-a spus și imediat după revoluţie, cu democraţia noastră originală.
România de azi și de mâine
Cine este acela care nu doreşte și nu înţelege că România trebuie să se așeze pe propriile valori sociale, culturale, economice? Cine s-ar împotrivi acestui simplu fapt ca România să devină un stat de drept funcţional, competitiv, influent și prosper?
România chiar nu poate supravieţui fără o economie internă solidă, fără o agricultură și o industrie pe măsură, cât și fără o colaborare externă cu toate țările cu care doreşte un parteneriat. Reformele României trebuie să îmbogățească în primul rând țara și să distribuie bogăţia față de propriul popor. România are un viitor cu atât mai bun cu cât reușește să atragă oameni valoroși, competenți, dinăuntrul și din afara țării, pe care să-i respecte și să-i motiveze.
Avem resurse naturale cu adevărat importante și nu este posibil ca acestea, ca în cazul pădurilor, să fie exportate fără ca materia primă să fie prelucrată în țară în diverse produse finite. Agricultura, care a fost întotdeauna o ramură importantă, poate produce atât pentru consumul intern, cât și pentru export. Industria grea și cea uşoară trebuie să funcţioneze după modelul țărilor Uniunii Europene. Turismul rămâne un potenţial remarcabil, având în vedere varietatea peisajului și frumuseţea naturală a țării. Educaţia și Sănătatea sunt sectoare primordiale pentru care guvernul trebuie să aloce un procent substanţial din PIB. Sunt necesare în continuare reforme concrete care să schimbe viziunea muncii în aceste două sectoare. Nu este nimic magic în a instaura un climat fără corupţie în aceste două domenii, aşa cum se petrece în toate țările civilizate. De altfel, corupţia trebuie diminuată substanţial în Romania în toate sectoarele, aşa cum a fost micșorată și chiar desfiinţată în țările actualmente avansate. Sectorul de marketing și vânzare, care este vital în toate economiile mondiale, trebuie să primească o atenţie sporită din partea autorităților române. Avem destule mărci care nu au pătruns pe piaţa mondială datorită simplului fapt că nu le-am promovat cum se cuvine.
România are tradiţii culturale ancestrale de o ţinută spirituală cu adevărat îmbogățitoare. Faptul că Timișoara a fost aleasă anul acesta capitală culturală europeană nu este întâmplător. Europa este conştientă de bogăţia și diversitatea umanistică a patrimoniului românesc. Dar ingeniozitatea și creativitatea poporului român s-a manifestat dintotdeauna în concernul popoarelor europene. Nu există niciun impediment ca forma conştiinţei naţionale a românilor să coexiste cu unitatea fundamentala a spaţiului european și a valorilor euro-atlantice din care românii se revendică. Ei îşi pot menţine specificitatea și unitatea naţională fără să se teamă că această identitate le opreşte în vreun fel integrarea în valorile și civilizația europeană.
Ziarele și Internetul abundă de critici la adresa democraţiei româneşti și a neîncrederii pe care cetăţenii o exprimă față de Parlamentul României, față de instituţiile statului și față de instituția prezidențială. La capătul celălalt, cum se întâmplă în asemenea situaţii, mişcări naționaliste și chiar xenofobe, radicalizate, și-au făcut apariţia, exaltând specificitatea și valoarea particulară a românilor, care ar fi opriți în cursul lor glorios de către un arbitraj european părtinitor. Între aceste poziții extreme nu poate fi valabilă decât atitudinea celor care sunt capabili de moderație, de înţelepciune, care să conducă în mod concret la bunul mers al politicului, economicului, socialului, al justiţiei, al binelui și bunăstării generale a cetăţenilor. Numai o asemenea voinţă și realizare poate fi considerată o veritabilă reprezentativitate a românilor.
Revoluția română le-a adus românilor pâinea cerească: libertatea. Dintre țările Europei de Est, aflate în gulagul sovietic, România a plătit acestă libertatea cu preţul cel mai mare. Acest sacrificiu îi conferă un rang de demnitate incontestabilă între marile naţiunii ale lumii. Revoluția română, cu acele momente unice, înălțătoare, cu sacrificiul vieților pe altarul ideatic al libertăţii, a crescut imaginea României și a forței sale spirituale în rândul popoarelor europene. Românii au dat dovadă nu numai de unitate în acele clipe, dar și de capacitatea de a scutura unul dintre jugurile cele mai cumplite ale istoriei. Ei sunt expresia faptului că nicio putere dictatorială nu poate impune popoarelor o dominație veșnică.
