Mişcările de protest care au dominat actualitatea anul acesta au readus în discuţie democraţia. În lumea arabă ea este, de cele mai multe ori, doar o aspiraţie. În Occident, unde a devenit realitate, destui îşi pun întrebări asupra însăşi existenţei ei. A devenit sistemul de reprezentare democratică prin intermediul alegerilor la intervale regulate, doar o unealtă a unei oligarhii politico-economice care conduce – sau manipulează – masele, sporindu-şi puterea şi averile?
În anii ’50 şi ’60, cu ajutorul fiscalităţii, o redistribuire a bogăţiei a creat clasa mijlocie, aşa cum o înţelegem astăzi, în America de Nord. Pentru mulţi români, poate, acest concept de „redistribuire a bogăţiei” creează un blocaj şi sugerează imagini de naţionalizare, așa cum părinţii sau bunicii noştri au cunoscut în 1948. Desigur, nu este vorba despre aşa ceva, ci de o noţiune bine intrată în vocabularul vesticilor (spre deosebire de cei aflaţi timp de jumătate de secol dincolo de cortina de fier). Mai mult, este vorba de un ingredient de bază al democraţiei şi al prosperităţii economice de care s-au bucurat societăţile occidentale. Căci democraţia nu se rezumă doar la alegeri din patru în patru ani şi o rotaţie a partidelor care ajung la putere. Acestea sunt condiţiile ei sine qua non, dar doar cu ele democraţia este incompletă, de suprafaţă, fragilă şi uşor de acaparat de grupuri care sunt contrare interesului majorităţii – şi deci exact democraţiei.
Or, în America de Nord (mai ales) simpla căutare a interesului public a devenit apanajul stângii politice, în vreme ce acum câteva decenii era o poziţie centristă. Prea mulţi actori definesc astăzi obiectivul democraţiei nu ca satisfacerea interesului general, ci ca apărarea unor drepturi individuale, ce se transformă în justificarea unor inegalităţi pe care democraţia era de fapt chemată să le niveleze.
Dacă fiscalitatea anilor ’50 şi ’60 a contribuit major la crearea clasei de mijloc prin redistribuirea bogăţiei naţionale de către stat, reformele fiscale din ultimii 30 de ani au antrenat, treptat, o diminuare a rolului redistributiv al statului. Ce a urmat este o decuplare a populaţiei vizavi de acesta şi de clasa politică, bănuită, adesea intuitiv, de coluziune cu sfera privată – noua oligarhie care dictează, de fapt, orientările statului. Exemple concrete, aproape de noi, aici în Quebec, stau mărturie asupra puterii pe care lobby-urile o au asupra sferei publice: dosarele din industria construcţiilor, nominalizarea judecătorilor, gazul de şist, amianta sau petrolul de la Anticosti.
Schimbările operate în ultimele decenii sunt profunde, generale, şi un bun exemplu îl constituie reducerea impozitului societăţilor, care coincide cu creşterea inegalităţilor financiare şi sociale şi a riscurilor pentru sănătatea publică şi mediu. Reiau câteva cifre aminte deja în articolul Ce înseamnă mişcarea Occupy?: sistemul canadian de taxare s-a schimbat în mod drastic, devenit favorabil celor foarte bogaţi – în 1948, cea mai ridicată rată marginală de impozitare era de 80%, în vreme ce în 2009, ea se situa la aproape jumătate, 42.9%. Un recent raport al Canadian Centre for Policy Alternatives (iunie 2011), arată că celor mai bogaţi 1% din populaţie le revine 32% din creşterea veniturilor naţionale înregistrate între 1997 şi 2007, un record istoric pentru Canada. Drept urmare, în aceeaşi perioadă, diferenţele dintre cei săraci şi cei foarte bogaţi nu numai că s-au adâncit, ele au crescut mai mult în Canada decât în SUA şi mai rapid decât în alte ţări dezvoltate.
Stephen Harper a spus la un moment dat că „nu există taxe bune” şi e foarte greu de contrazis o astfel de afirmaţie. Din păcate – căci cui îi place să dea bani la stat? – dacă ele sunt un rău, atunci sunt unul necesar, deoarece un stat fără venituri este unul impotent, incapabil de a-şi servi cetăţenii.
Responsabilitatea noastră colectivă este, prin urmare, de a ne asigura că povara fiscală este echitabil repartizată iar bogăţia naţională – şi Canada este o ţară foarte bogată! – mai bine partajată. În acelaşi timp, tot noi, aleşi şi alegători, suntem gardienii libertăţii noastre împotriva unui stat atotputernic. Căci nu trebuie să uităm o altă definiţie a statului, aceea de monopol al violenţei, de deţinător al forţelor armate, poliţieneşti, serviciilor secrete etc., care oricând poate strivi individul. Aşa, pe această fină linie a mijlocului echitabil, funcţionează adevărata democraţie.