Făcătorul de bine este o specie universală. Nu se regăseşte doar în România sau între diasporenii României.
În civilizaţia anglo-saxonă făcătorului de bine i se mai spune şi „liberal do-gooder”, considerându-se că în general acele persoane care predică egalitatea şi bunătatea, gândesc sau ŞTIU ceea ce este mai bine pentru oricine şi insistă în această credinţă, sau solicită ca acţiunile să le fie înţelese prin prisma intenţiilor pe care le declară, indiferent de rezultatele acestor acţiuni, corespund profilului de „făcător de bine”.
Din 1990 încoace, limba română a cunoscut un adevărat asediu al unei noţiuni oarecum asemănătoare, şi anume aceea a „omului de bine”. Cu ce se ocupă „omul de bine”? Păi simplu, omul de bine se ocupă cu făcutul de bine iar cei mai de bine dintre oamenii de bine îşi transformă vocaţia în profesiune, devenind făcători de bine profesionişti.
Ca să înţelegem totuşi mai bine diferenţa dintre un făcător de bine profesionist şi un om de bine, este suficient să reamintim evenimentele din 13-15 iunie 1990 de la Bucureşti. În timp ce minerii care au atacat capitala şi au reuşit în doar două zile să frâneze progresul ţării cu cel puţin 10 ani erau nişte simpli oameni de bine, Ion Iliescu şi cei care au pus în faptă aducerea minerilor la Bucureşti corespund definiţiei de făcători de bine profesionişti.
Cum devenim făcător de bine profesionist? Simplu: ne începem cariera ca simplu om de bine. Mai întâi, din subiectele noastre predilecte de discuţie trebuie să cam dispară toate temele care au legătură cu chestiuni locale, verificabile sau care ar implica vreo doză de responsabilitate personală. Binele local are dezavantajul că este cumva măsurabil, pe când binele global, înţelege orice prost, practic nu poate fi influenţat de noi. Dar asta nu înseamnă că nu putem căştiga puncte valoroase indignându-ne în legătură cu degradarea moralei sau scăderea calităţii educaţiei. Planeta musteşte de subiecte în raport cu care, plasându-ne strategic, asimilându-le după ureche şi dez-asimilându-le celor dispuşi să ne asculte într-un ghiveci de limbaj pompos, ne putem întări poziţia de om de bine.
Omul de bine cu ceva cunoştinţe de Internet a învăţat să deschidă liste de semnături. Prin acestea, energii nebănuite ale altora, cu oarece potenţial de a deveni oameni de bine dar probabil insuficient timp la dispoziţie, sunt canalizate direct în latrina digitală a istoriei, o groapă de tip nou în care nimic nu miroase, nimic nu putrezeşte, totul dispare ecologic şi curat, fără măcar sa facă un fâs.
Promit să devină oameni de bine chiar şi cei care, mai modest decât generatorii şi propagatorii de liste de semnături, se mulţumesc să trimită la listele comune ale prietenilor lor: felicitări generice cu ocazia sărbătorilor religioase (în loc de 4-5 cuvinte care să aibă legătură cu destinatarul), ultime maxime ale lui Dalai Lama sau alt înţelept (încheiate invariabil cu un blestem care se activează automat într-un număr de ore dacă destinatarul nu redifuzează perlele), reţete medicale naturiste care promit vindecări miraculoase, rugăciuni, reclame diverse care încep prin a avertiza că nu sunt spam etc., etc.
Deşi s-ar putea crede că tot omul de bine face binele în mod dezinteresat şi ca urmare a unei chemări irezistibile cu care dragostea de semeni urlă în el, omul de bine care corespunde cu adevărat acestei categorii speră totuşi în secret ca meritul de a face bine să-i fie totuşi recunoscut, răsplătit cumva, cândva. Din acest motiv va căuta să facă parte şi el dintr-o piramidă (sau din mai multe, nu se ştie niciodată) în vârful căreia se află nişte făcători de bine profesionişti. În timp, omul de bine poate deveni un pui ceva mai solid de făcător de bine, având proprii fani. În acest sens, printre cei mai sofisticaţi oameni de bine se numără cei care au prins gustul rețelelor de socializare şi îşi multiplică într-o veselie legăturile, recomandările reciproce, conexiunile şi relaţiile prin Linkedin, Facebook şi Twitter, ca să numesc doar trei astfel de reţele.
Omul de bine de adevărată vocaţie recomandă cu uşurinţă 25 la fundul altuia. Deplânge lipsa de egalitate a oamenilor acestei planete în faţa provocărilor vieţii dar, într-o dramatică întorsătură de roluri şi concepte, e cam nedumerit în faţa unor măsuri sociale de corectare a unor nedreptăţi istorice, neştiind ce este şi ce nu este corectitudinea politică şi de care parte a acestui concept să se situeze pentru a nu fi considerat depăşit de epoca modernă. Nu în ultimul rând, omul de bine e în cel mai bun caz un mediocru în viaţa personală, dar vrea să-i călăuzească spre succes pe alţii.
Uneori îi mai citesc cu voce tare soţiei câte un articol pe care intenţionez să-l public (recunosc, îmi place să mă aud citindu-mi propriile articole, şi cu ocazia asta mai găsesc şi destule erori). De data asta, auzind titlul, m-a întrebat: „scrii şi despre parabola Bunului Samaritean?”.
„Mulțumesc, tocmai mi-ai dat ideea frazei cu care voi încheia” – i-am răspuns.
Într-adevăr, prin tot ce am descris mai sus ca fiind oameni de bine şi făcători de bine profesionişti cred că am reuşit să descriu OPUSUL Bunului Samaritean.
Şi pentru a nu fi considerat la rândul meu un „om de bine”, îl las pe cititor să desprindă morala potrivită.
