Despre Revoluția din Decembrie ’89 Accent Montreal a publicat mai multe articole. De fiecare dată, în același spirit: acela de a onora sacrificiul celor căzuți și curajul tuturor celor care au ieșit atunci în stradă, dărâmând un regim prin gestul lor, dar și de a deplânge virulenta campania de denigrare la care sunt supuși revoluționarii.

Considerăm că este o datorie morală a fiecăruia dintre noi ca măcar o dată pe an să ne aducem aminte (sau să ne documentăm) despre acele zile de teroare și speranță ale lui decembrie 1989. Câți o fac însă?

În cei 24 de ani scurși de atunci multe s-au uitat iar unele încă nici nu s-au aflat. Timpul, din fericire, decantează și desecretizează istoria și dă o șansă adevărului să iasă la suprafață. Istoria, din păcate, este însă mai tot timpul ideologică.  

„Paradoxul amăgitor al propagandei este că minciuna din gâtlej devine, prin repetare, adevărul din inimă.” – John Grierson

Fără să deschideți Google, știți măcar un nume de erou-martir al Revoluției? Știți numărul morților de atunci? Cel mai probabil, nu știți. Nu știți pentru că în imaginarul nostru colectiv Revoluția nu a făcut eroi ci victime. Pentru că nici nu a fost o revoluție ci o lovitură de stat. Iar România lui 2013 nu mai are revoluționari ci „pomanagii fără ruşine”, „oameni care de 21 de ani nu fac nimic, doar încasează bani frumoşi de la bugetul de stat”, „impostori”, „profitori”. Aceste cuvinte aparțin lui Grigore Cartianu, prim redactor-şef adjunct la Evenimentul Zilei, redactor șef la Adevărul și recent în realizator de emisiuni la NAȘUL TV: Grigore Cartianu.

Nu e întâmplător că după aproape un sfert de veac România nu mai are o revoluție. Ea a fost furată – se spunea acest lucru și la începutul anilor ’90, numai că spre deosebire de atunci, când românii credeau că sensul revoluției lor fusese deturnat de clasa politică răsărită din PCR și Securitate, acum suntem absolut convinși că ea nici nu a existat vreodată, că tot ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost doar o lovitură de stat. Din această cauză cei care au murit la Timișoara și București sunt pomeniți ca victime, ca niște bieți manipulați care nu ne stârnesc nevoia de a-i onora pentru curaj și sacrificiu ci cea de a-i compătimi pentru naivitate și ghinionul de a fi fost împușcați mortal.                   

De aceea nici revoluționarii remarcați prin fapte deosebite (titulatura se aplică, conform legii, celor care în perioada 14-25 decembrie 1989 au mobilizat şi au condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi au menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat până la data judecării lui Ceauşescu, precum şi celor care au săvârşit acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului în perioada mai sus-menţionată) nu comandă respect în societatea românească ci dispreț.

Printr-un proces de intoxicare ce continuă și-n ziua de azi în România, propaganda a creat noi adevăruri: revoluționar impostor și revoluție inexistentă.

Denigrarea revoluționarilor

Campania împotriva celor care au făcut Revoluția din decembrie 1989 a început imediat. Subtil la început, apoi din ce în ce mai susținut, pentru ca din 1994 traficul cu certificate de revoluționar să devină un adevărat fenomen.

Asociațiile de revoluționari au fost în mare parte infiltrate de oamenii puterii, cu scopul de a asigura fabricarea pe bandă a revoluționarilor. Indiferent de culoarea politică pe care puterea de la București a afișat-o în ultimii 24 de ani, compromiterea imaginii revoluționarilor, şi astfel și a revoluţiei, a fost urmărită sistematic. Căci pentru o elită politico-economică răsărită din vechile structuri de putere și represiune ale regimului ceaușist nimic nu poate fi mai periculos decât niște oameni revoltați pe aceste structuri, care mai au și certitudinea că prin actele lor pot schimba un regim.

Ipocrizia politicienilor

În 2004 s-a dat o lege care, potrivit discursului oficial, trebuia să separe falșii revoluționari de cei adevărați. Termenul ca toate dosarele să fie completate era de 6 luni. Ei bine, cu sprijinul politicienilor, acest termen s-a prorogat de 8 ori, astfel că cele 6 luni inițiale s-au transformat în… 5 ani și 10 luni.

Adevărații revoluționari, cei care au avut întotdeauna interes ca adevărul să prevaleze, au protestat împotriva acestei practici. Citez din comunicatul-protest semnat de 9 asociații revoluționare din Timișoara în iunie 2009 și adresat lui Emil Boc: „Considerăm că din anul 2004 când a fost promulgată Legea 341/2004, a trecut suficient timp pentru depunerea probelor, prelungirea termenului dând acum posibilitatea pentru impostori de a „fabrica” probe la dosar, compromiţând astfel Revoluţia Română din Decembrie 1989 şi însăşi ideea de justiţie”.

Ce a făcut premierul Boc? A emis noi prorogări! Mai mult, el a numit în fruntea Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor (SSPR) pe George Costin, celebru deja la vremea numirii sale, în 2010, pentru fabricarea revoluționarilor pe bandă rulantă, fără acte şi fără nicio dovadă, în calitate de preşedinte al Asociaţiei „23 Decembrie Metrou Bucureşti”.  Și mai mult, în iulie 2011 Emil Boc a anunțat – și s-a ținut de cuvânt – că va elimina indemnizațiile revoluționarilor, pe motiv că aceștia produc o gaură în bugetul țării.

Citez de pe blogul lui Marius Mioc (mariusmioc.wordpress.com), una dintre cele mai documentate voci despre Revoluția română din 1989, el însuși un erou timișorean al revoluției, care în 21 iulie 2011 scria: „Boc, cel care a prelungit termenele de depunere a dosarelor (deşi i s-a atras atenţia că mii de impostori vor profita) şi care l-a numit în fruntea SSPR pe controversatul George Costin (omul care a deschis mii de procese împotriva a chiar SSPR pentru a forţa emiterea certificatelor) constată că sunt mulţi revoluţionari care nu merită indemnizaţiile. Are dreptate, dar este multă făţărnicie în atitudinea sa. Boc însuşi a contribuit la situaţia pe care o constată.”

Între timp puterea s-a schimbat la București. Atitudinea față de revoluționari a rămas însă aceeași, căci clasa politică românească nu are nevoie de revoluționari.

Și totuși a fost…

Anul acesta, când parcă mai fățiș ca niciodată presa românească și-a arătat fața aservită și cumpărată, când autoritățile au arătat că sunt în stare să reprime violent manifestări pașnice de protest și când mai mult ca oricând în ultimii 24 de ani românii au recuperat strada și sunt pe cale să-și recupereze și conștiința că fiecare în parte și toți împreună pot opera schimbări la nivel de societate, acordați câteva minute pentru Revoluție. Căci atunci în decembrie 1989 asta a fost.

Și poate că dacă ne recuperăm momentul de grație din 89, acum, aproape un sfert de veac mai târziu, generația actuală va reuși ceea ce părinții lor nu a putut: o schimbare profundă și durabilă a României.

Articol scris cu colaborarea lui Dan Georgescu, luptător cu rol determinat în Revoluția din Decembrie 1989 la București (Comitetul Central).

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introdu numele

− three = one