Problema lui X nu este că nu poate să rezolve aproape orice problemă. X are o dublă problemă de fapt: pe de o parte nu are probleme iar pe de alta vrea să rezolve toate problemele. Însăşi această situaţie este o problemă. Cum se rezolva ea?
Cel mai elegant, pe o cale de mijloc. Mai întâi, a nu avea niciun fel de probleme este ca şi cum nu ai avea repere, principii, morală. Oricine are cel puţin frustrări. Nu este normal ca un om să-şi trateze toate frustrările cu indiferenţă sau să le anuleze mental, modificându-şi în permanenţă aşteptările prin punerea lor la pământ. Apoi, este clar, din aceeaşi perspectivă a frustrărilor, că nu toate problemele pot fi eliminate. Nici efectiv sau eficient, nici în acelaşi timp.
Calea de mijloc este o cale a echilibrului pe care ai îngrijorări, preocupări, dureri, dar nu tot ce se petrece în jurul tău îţi provoacă îngrijorare, preocupare sau durere. Mai ai timp să fii şi liniştit.
Comunicarea cu sinele este un alt lucru posibil pentru X pe o cale de mijloc dar imposibil pe căile extreme, unde fie introspecţia este anulată de indiferenţă, fie nu este timp de ea. Introspecţia ajută la identificarea problemelor pe care le avem, la etichetarea lor, la înţelegerea interdependenţelor dintre ele şi a rădăcinilor, la prioritizare, la atacarea lor în mod eficient. Rezolvând o problema adâncă, X poate avea surpriza rezolvării unui mare număr de alte probleme care se alimentau, invizibil, din ea.
Nu este suficient să identifici o problemă. O dată identificată ea trebuie studiată, întoarsă pe toate părţile, descrisă, turnată în cuvinte, caracterizată în detaliu. Această apropiere poate duce fie la rezolvarea ei fie la concluzia că de fapt nu este o problemă.
Într-adevăr, prin definiţie, o problemă este fie o situaţie percepută că neavenită sau dăunătoare, cu care trebuie să avem de a face şi să o depăşim, fie (în fizică, matematică) o investigaţie care porneşte de la condiţii date pentru demonstrarea unui fapt, a unui rezultat sau a unei legi. Sinonime pentru cuvântul problemă sunt, între altele: dificultate, necaz, grijă, complicaţie, obstacol, ghinion, durere de cap, coşmar, durere. O problemă poate fi caracterizată drept artificială în sensul că este nereală, inventată – dar simplul fapt al creării unei probleme artificiale poate fi nu doar semnul unei percepţii accidental distorsionate sau deviante a realităţii ci şi al unei condiţii mai profunde, care impune perceptorului devianţa ca normă personală! La această limită, ca şi legile fizicii, este posibil ca fenomenul care este perceput ca şi problemă să nu mai admită soluţii orientate pe modificare (cum ar fi să încercăm să modificăm Legea Gravitaţiei Universale?) ci doar soluţii orientate pe adaptare.
Exemple tipice se găsesc nu doar în psihologia individuală ci şi în relaţiile interne sau externe, în toate tipurile de organizare socială, de la familie la diverse tipuri de grupuri extinse şi până la întregi societăţi şi culturi. Ceea ce pentru X poate reprezenta o problemă inventată, fără consecinţe, la nivel de grup se amplifică datorită calităţii proaste în comunicare şi negociere, rezultând în consecinţe negative dintre cele mai grave.
Nu există cale mai bună pentru rezolvarea problemelor (fie adoptând soluţii de modificare fie de adaptare sau, cel mai des, simultan de modificare şi adaptare în diferite proporţii) decât cea prin care problemele sunt numite, descrise, analizate, categorizate, studiate ca entităţi independente şi în ansamblul lor, prioritizate, într-un proces iterativ care trebuie să aibă şi outputs. Acest text este un exemplu de output, dar cea mai bună măsură a eficienţei în rezolvarea problemelor rămâne tot răspunsul la o întrebare introspectivă: „ACUM, după ce m-am gândit la problemele mele, mă simt mai bine?” Iar dacă răspunsul este afirmativ, într-adevăr funcţionează: am mai puţine.