Se spune că fiecare om are preţul lui. În funcţie de poziţia pe care o ocupă, de caracterul său, de circumstanţe etc., etc. Şi că nimeni nu este 100% incoruptibil. Trebuie doar să-i găseşti punctul slab. La unii este dorinţa de îmbogăţire, la alţii vanitatea, la alţii slăbiciunea pentru femei frumoase. Cum spunea Oscar Wilde: pot rezista la orice cu excepţia tentaţiei.

Cel mai vechi prieten al meu din Marea Britanie, Max, a lucrat zeci de ani ca Chief Executive la diverse primării din Londra. Odată, când i-am povestit de corupţia din România, mi-a răspuns că nu crede că românii sunt mai corupţi decât englezii, de exemplu. „Faptul că în Marea Britanie sau în SUA corupţia nu este atât de răspândită ca în România, Rusia, Bulgaria sau alte ţări, nu se datorează onestităţii cetăţenilor lor, ci numeroaselor niveluri de control la care sunt supuşi. „La mine la primărie”, a continuat el, „adjunctul meu abia aşteaptă să comit vreun act de favoritism sau să arăt vreo preferinţă pentru vreuna din companiile la care comandăm lucrări publice, ca să poată să-mi ia locul. Avem controale permanent, la toate nivelurile. Şi când cineva este prins cu vreo infracţiune, este imediat sancţionat, concediat sau dat în judecată, în funcţie de gravitatea actului”.

Este adevărat. Aţi auzit probabil de numeroşii deputaţi în Camera Comunelor şi membri ai Camerei Lorzilor care şi-au falsificat cererile de recuperare a cheltuielilor de reprezentare. Mulţi dintre ei au fost obligaţi să înapoieze sumele încasate, unii au fost chiar judecaţi şi condamnaţi la închisoare, alţii şi-au pierdut mandatul de deputat. De-a lungul anilor, unii miniştri şi-au pierdut postul pentru sperjur şi au fost condamnaţi la închisoare. (În Marea Britanie, imunitatea parlamentară apără un deputat numai pentru declaraţiile pe care le face în incinta Parlamentului, nu şi pentru infracţiuni comise în viaţa de afară.)

Şi absolut nimeni nu este imun în faţa legii. Prinţesa Anne, fiica reginei, a fost amendată de câteva ori pentru exces de viteză. Comisari de poliţie au fost destituiţi iar unii chiar condamnaţi la închisoare pentru diverse delicte sau încălcarea regulamentului, ziarişti de frunte su fost arestaţi şi anchetaţi sub acuzaţia că au interceptat conversaţiile telefonice particulare ale unor personalităţi, scandal care a dus la închiderea săptămânalului News of The World etc.

Am întrebat, cu mulţi ani în urmă, un ofiţer de poliţie dacă i s-a oferit vreodată mită. „Da”, mi-a răspuns, „pe la începutul carierei mele, când lucram la circulaţie. Am oprit noaptea o maşină şi mi-am dat seama că şoferul băuse zdravăn. Mi-a spus că este impresar şi că dacă îşi pierde şi ultimele puncte pe care le mai avea pe carnetul de şofer nu-şi mai poate practica meseria şi rămâne muritor de foame. „Pe bancheta din spate este o servietă cu cinci mii de lire sterline”, a continuat el. „Ia-o şi hai să uităm totul”. Cinci mii de lire era pe atunci jumătate din salariul meu anual. O sumă respectabilă. Pe de altă parte, dacă s-ar fi aflat, aş fi fost dat afară din poliţie, mi-aş fi pierdut deci slujba, dreptul la pensie, etc., şi aş fi avut toată viaţa această pată la dosar, fiindu-mi foarte greu să mă angajez în altă parte. Am decis aşadar că nu merită, în contextul global mita era prea mică în comparaţie cu riscul. Am refuzat-o şi i-am luat carnetul”.

Sigur, printr-o aplicare strictă a legilor în vigoare, şi în România şi în alte ţări, corupţia s-ar putea reduce drastic. Cel puţin cea care îl afectează pe omul de rând, care suferă cel mai mult de pe urma efectelor ei.

Dar inventivitatea şi adaptabilitatea omului sunt nelimitate. Ce s-a întâmplat în Marea Britanie şi în SUA când legile anti-corupţie au devenit prea aspre şi directorii băncilor, utilităţilor publice şi altor companii nu au mai putut beneficia de numeroasele avantaje asociate funcţiei („perks”), cum ar fi maşină de la firmă, asigurare medicală privată, acoperirea taxelor şcolare pentru copii la şcoli particulare, „ospitalitate” la hoteluri de lux, vacanţe în străinătate în locuri exotice, la vile somptuoase, etc., toate oferite gratuit? Au inventat prima, aşa numitul „bonus”. De fapt nu au inventat-o ci au adaptat-o la timpurile moderne. În trecut, primeai o primă relativ modestă pentru o inovaţie sau o performanţă care depăşea norma. Astăzi, prima este automată şi reprezintă, în multe cazuri, de câteva ori salariul anual. Şi aceşti baroni industriali şi bancari primesc acum aceste prime indiferent de performanţa companiilor pe care le conduc. Chiar dacă firma a pierdut bani în anul financiar respectiv. Pentru că, aşa cum îmi explica acum câţiva ani un director de bancă pe care-l intervievam: „vedeţi dvs., prima nu se dă doar pentru anul în curs, ea reprezintă recunoaşterea eforturilor în direcţia progresului companiei pe mulţi ani de-acum încolo, pentru strategia pe termen lung”. Dar pe termen lung, cum spunea un economist celebru, suntem toţi morţi. Aşa că, deviza pare să fie „apucă ce poţi acum”. (La urma urmei însă, acestea sunt companii private, iar dacă acţionarii lor sunt dispuşi să aprobe aceste prime anuale, este treaba lor).

Şi e de mirare că moda bonusurilor a fost rapid adoptată şi de alte ţări, inclusiv România? Dar, dacă se ia exemplu de la occident în acest domeniu, de ce nu se ia exemplu şi în ceea ce priveşte aplicarea strictă a legilor?

Cred că suntem cu toţii de acord: natura umană fiind aşa cum este, corupţia nu va fi niciodată eliminată complet. Nicăieri. Pentru că, aşa cum răspundea un hâtru când era întrebat cum să i se arate recunoştinţa: „Asta nu mai este o problemă de când fenicienii au inventat moneda!” Dar, ca în toate celelalte aspecte ale vieţii, şi corupţia e o chestiune de gradaţie.

Acest articol a apărut și în revista online Acum.tv și a fost preluat cu permisiunea dlui Ștefan Maier, redactor-șef.