După aproape 20 de ani în Canada încă nu vorbesc precum localnicii, şi nici nu voi vorbi prea curând. Şi asta nu pentru că nu cunosc suficiente cuvinte, ci pentru că localnicii vorbesc exclusiv în tipare.
Am întâlnit prea puţini canadieni neaoşi care să vorbească creativ. Se vorbeşte automat, în funcţie de mediul vorbitorului şi al ascultătorilor. Există un lingo al ziariştilor, unul al fanilor de hochei, altul al băutorilor constanţi de bere, altul la serviciu. Şi e musai a le şti, dacă vrei să fii considerat drept localnic. În caz contrar ţi se va vorbi rar şi apăsat pe fiecare silabă, de parcă ai avea imprimat în frunte semnul handicapaţilor. Spun asta deoarece noi, românii, încă posedăm
acea vorbire creativă, avem tone de sinonime din care să alegem în funcţie de situaţie. Avem nevoie să ne exprimăm, nu numai să comunicăm. Iar exprimarea ideilor şi a emoţiilor se poate face şi în puţine cuvinte, puţine dar la locul lor.
Poate aţi observat cum unii localnici anglofoni vorbesc mult, inundă conversaţia cu cuvinte, le varsă în acel tipar căruia îi aparţine vorbitorul în speranţa că din sute de vorbe se va contura o idee clară. Dacă vreţi să verificaţi acest fapt, ascultaţi-i pe politicieni şi vă veţi convinge. Aceştia, şi nu numai ei, sunt maeştri în jocul cu cuvintele, în aşezarea acestora în rama tiparelor pomenite. Nu ne rămâne decât să învăţăm pe de rost tiparele, chiar mai mult decât cuvintele ce le alcătuiesc.
Probabil că aceste tipare sunt absolut necesare pentru comunicare într-o societate atât de mozaicată etnic precum cea canadiană. Cât despre exprimare şi expresie, avem o limbă bogată, vie şi colorată pe care trebuie să o păstrăm cu orice preţ, chiar şi la un ocean şi ceva distanţă de casă.
