Președintele Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ) și directorul editurii ASLRQ, dl Adrian Erbiceanu, a sărbătorit în 2021 împlinirea frumoasei vârste de 80 de ani, ocazie bine sesizată de editoarea Emilia Țuțuianu de la Editura Mușatinia, prin intermediul căreia a fost publicată o culegere de 80 de cronici literare și interviuri pe marginea operei sale poetice.
Cu o întârziere de un an din cauza pandemiei, cartea a fost prezentată comunității române montrealeze pe 12 noiembrie 2022, printr-o dublă lansare, alături de poeta și pictorița Carmen Doreal, membră ASLRQ, care s-a prezentat cu volumul de poezii „Nunta de fluturi”, apărut anul acesta la Editura Princeps Multimedia din Iași.
Acest volum aniversar intitulat „Limba română, poezia sufletului meu” este o mărturie a impactului pe care opera dlui Adrian Erbiceanu o are asupra culturii române. El este rezultatul firesc al unui suflet scăldat, chiar și departe de țară, în frumusețea spirituală și lumina limbii române, iar pentru noi este o bună ocazie de a reînnoda dialogul pe marginea operei poetului Adrian Erbiceanu.
Eva Halus, Accent Montreal: Dle Erbiceanu, scrieți poezie de tip clasic și romantic și deci aș spune că faceți parte din elita poeților români contemporani care păstrează hainele cele mai bune în care pot fi „îmbrăcate” versurile. Care ar fi influențele în opera dvs. și, de fapt, ce vă inspiră să scrieți poezie?
Adrian Erbiceanu: Presupunând că veți veni cu o asemenea întrebare, am revăzut o colecție de comentarii postate pe site-ul „agonia.ro”. Spre surprinderea mea, aproape tot ce am spus cu ani înainte, merită încă atenție. Revenind la întrebarea dvs., atunci când citești operele marilor noștri poeți, Eminescu, Coșbuc, Bacovia, Minulescu, Barbu, ca să citez numai pe câțiva dintre ei, nu se poate să nu fii influențat; tot așa după cum este adevărat că fiecare poet, prin experiența sa de viață, prin gândurile care îl frământă, este unic.
În iunie 2013, la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristiția Aman”, din Craiova, am făcut o prezentare a basmului „Tinerețe fără bătrânețe”. După ce am citit câteva strofe, o doamnă profesoară a remarcat: „Simt, în versurile dumneavoastră, o influență eminesciană”. Răspunsul meu a lăsat-o pe distinsa doamnă, pentru câteva momente, descumpănită: „E normal, Eminescu mi-a fost profesor!”
EH: Facem o incursiune retrospectivă începând cu volumul dvs. intitulat „Trepte – 100 poeme”, publicat în 2018 la Editura Princeps Multimedia de la Iași. În prefață poetul Daniel Corbu atinge esența viziunii poetice înscrise în această carte. El remarcă de la bun început că treptele descriu un drum metafizic spre lumină, iar temele de predilecție sunt majore: Iubirea, Visul, Amintirea, Extazul, Trecerea, Moartea, Cuvântul. O adnotare din partea dvs. pe marginea acestei cărți, vă rog.
AE: Atunci când am discutat cu redactorul Editurii Princeps Multimedia din Iași, scriitorul Daniel Corbu, posibilitatea editării unui volum de poezii, am fost atras de numele colecției: „Poezia mirabilis”. Chiar dacă cuvântul, în sine, poate avea o altă conotație, asocierea lui cu sensul originar, a fost preponderentă. Condiția principală, aceea de a expedia editurii un manuscris cu 100 de poeme, m-a pus în încurcătură. Nefiind un „fabricant” de versuri, singura soluție a fost ca pe lângă poeziile mai noi, postate pe internet, să selectez poezii din volumele anterioare.
Ideea a fost acceptată, lucru reflectat în introducerea făcută de poetul Daniel Corbu: „Volumul de față, intitulat semnificativ TREPTE, apare la Editura Princeps Multimedia din Iași, fiind o acribioasă antologie de autor, cu totul și cu totul edificatoare pentru identitatea poetului. Trebuie spus de la început că nu percep acest titlu ca pe trepte ale devenirii, pentru că Adrian Erbiceanu, apostol al rostirii lirice și al lucrului îndelung în creuzetele laboratorului său alchimic, a debutat ca poet perfect format, stăpân pe mijloacele construcției poemului, îl percep ca actant al treptelor devenirii metafizice. În acest sens, ni-i dat să-l așezăm pe Adrian Erbiceanu în linia metafizică a poeziei românești, o linie de aur începută cu Eminescu și continuată cu Bacovia, Magda Isanos, Labiș, Cezar Ivănescu și alți câțiva reprezentanți ai generației lirice șaizeciste”.
EH: „Însemnele nopții”, volum de versuri publicat în 2016 la Editura Anamarol din București, se înscrie în același registru înalt al sonetului. Este o colecție de „sonete ale timpului copt”, după cum un alt mare sonetist contemporan, Adrian Munteanu, scria în prefață. Este momentul să vă întreb când ați început să scrieți sonete și care este evoluția sonetului scris de dvs. din tinerețe până acum? Cum s-a schimbat „rețeta”?
AE: Subiectul fiind extrem de larg, înainte de a vorbi despre mine am să reiterez câte ceva din „urmele” lăsate pe internet: „Sonetul, prin excelență, este o formă aparte de poezie. Instituționalizat, ca atare, de vreo 700 de ani, continuă să supraviețuiască și să se adapteze la cerințele literare ale lumii moderne… De la Eminescu și până la poeții timpurilor noastre, sonetul a fost cultivat și a evoluat fără întrerupere. Luându-mi riscul necesar, am să menționez câteva nume: Mihai Codreanu, Vasile Voiculescu, George Dumitrescu, Stefan August Doinaș, Romulus Vulpescu și în momentul de fața, cel care ne delectează zilnic cu sonetele sale de excepție, Adrian Munteanu”.
Personal, ținând cont de restricțiile impuse de sonet, m-am folosit de el numai atunci când am considerat ca fiind imperios necesar. Referitor la alcătuirea volumului, alegerea poeziilor nu a fost ușoară. Atât poetului Adrian Munteanu, cât și cofondatorului ASLRQ, scriitorului Ionuț Caragea, le-am expediat, în avans, textele. Acolo unde am găsit de cuviință, am ținut cont de părerile lor. După publicare, mulți cititori au apreciat conținutul cât și prezentare editorială, lucru datorat profesionalismului doamnei Rodica Elena Lupu, editoarea cărții, și ilustrațiilor oferite cu deosebită generozitate de către artista plastică Raluca Pilat.
Lansarea cărții a avut loc în vara anului 2016 la Biblioteca M. Eminescu din București și, la numai câteva zile după aceea, la Bacău. Printre cei prezenți la lansarea de la București, regretatul poet Radu Cârneci mi-a lăsat un semn de neuitat, oferindu-mi „Antologia Sonetului Românesc”, cu următorul înscris: „Această carte (vol. 1-3) se încredințează – cu prețuire colegială – poetului Adrian Erbiceanu și celor dragi inimii sale!” Ce altceva aș mai putea spune?
EH: „Adrian Erbiceanu – un bijutier al gândului profund” este titlul unei alte culegeri de cronici literare, publicată în 2017, despre povestea în versuri cu care ați reactualizat bine-cunoscutul basm cules de Petre Ispirescu, „Tinerețe fără bătrânețe”. Un fenomen aparte a avut loc prin această re-actualizare în versuri în care călătoria eroului principal și încercările prin care trece pentru a zdrobi forțele răului devin o călătorie inițiatică și cititorul poate descifra printre rânduri asemănarea ei cu o călătorie a viitorului realizată cu viteza luminii. După părerea mea, aceasta este adevărata forță a reactualizării basmului, acum în plin avânt al erei digitale și al cercetărilor consacrate descifrării tainelor Universului. O altă trăsătură este exprimarea mai clară a relativității timpului cu care încheiați epopeea poetică: „Totuși, cum în basm se-ntâmplă,/ Un unchiaș bătrân cât Veacul,/ Bătând toaca vremii-n tâmplă,/ Izvodește Zodiacul:/ „Vămuind căi neștiute,/ Timpul hărăzit să fie/ Pentru unii – cinci minute,/ Pentru alții – veșnicie!” Este adevărat?
AE: Cu editoarea Emilia Țuțuianu am fost în contact, telefonic și prin intermediul internetului, cu mult mai înainte de apariția culegerii de cronici literare menționate, dar, abia după întâlnirea surpriză pe care am avut-o cu ocazia lansării cărții de sonete la Bacău, mi-a venit ideea de a strânge impresiile lăsate, prin diferite reviste, de cei care au avut plăcerea de a se apleca asupra basmului versificat. Cartea, luând în considerare și prefața, datorată eseistului Gheorghe A.M. Ciobanu, conține 16 cronici. Partea mai puțin obișnuită a fost că, la sugestia doamnei Țuțuianu, basmul a fost reprodus în întregime, incluzând grafica, la începutul cărții. Partea a doua a întrebării, așa după cum văd că este formulată, încearcă să pătrundă dincolo limitele cognoscibilului. Se cunoaște că acei ce știu să-și folosească imaginația, pot trece dincolo de frontierele prezentului. Legate de această afirmație, reiau iarăși niște gânduri „rătăcite” pe internet: „Timpul l-am creat şi nu l-am creat noi! L-am creat atunci când l-am împărțit în ani, zile, ore şi minute; o împărțire artificială, făcută să ni se potrivească nouă. Aflat într-o legătură indisolubilă cu materia şi energia, el trebuie interpretat ca făcând parte din fibra Universului. Că noi îl interpretăm după cum ne cade mai bine, este o altă problemă. Einstein, parcă, spunea că o clipa poate să ți se pară o veșnicie, când te găsești în fața unui obstacol insurmontabil, iar ora, doar o secundă, când te găsești în preajma ființei pe care o îndrăgești. Cu alte cuvinte, totul e relativ!” Așa ar putea fi interpretat și basmului nostru versificat!
EH: Coborând și mai mult în timp, care au fost întrebările filozofice majore pe care le-au conturat volumele de poezie „La fontaine de ce siècle”, apărut în 2009 la Editura ASLRQ, „De la Ana la Caiafa”, publicat în 2007 la Editura Ardealul, și „Divina Tragedie”, apărut la Editura Tribuna de la Sibiu în 2004, și la care dintre ele ați găsit răspunsuri?
AE: „La fontaine de ce siècle” este rodul colaborării fructuoase dintre mine, ca autor al textelor din limba română, și profesorul universitar Constantin Frosin, cel care s-a aplecat cu o desăvârșită profesionalitate asupra lor, traducându-le în limba franceză;
„Divina Tragedie”, spre deosebire, este o lucrare aparte, extrem de complexă. Pentru a putea fi înțeleasă trebuie citită. Jurnalistul Adrian Popescu, autorul graficii volumului, persoană cu care am discutat pe larg valorile intrinsece ale lucrării, într-un articol publicat în ziarul Tribuna (Sibiu), în toamna anului 2004, sublinia: „Adrian Erbiceanu, prin acest volum, zidește iubirea peste ura istorică și ne postează într-o iconografie postmodernistă unde « rostirea » uneori biciuie, alteori ironizează, dar de fiecare dată este dătătoare de speranță.”
Ca răspuns conchis la ultimul punct al întrebării, am să reproduc o frază din prefața la volumul „De la Anna la Caiafa”: „Poet al Tainei, şi Timpul este o asemenea taină, Adrian Erbiceanu provoacă prin cuvânt runicele semne ale vremii, ajungând la adagiul: « murim cu fiecare clipă » din momentul în care ne-am născut, acceptând « zădărnicia cea dintâi », a căderii în timp, ca dat ontologic încifrat în codul nostru genetic, unde moartea dă expresie vieţii.” (prof. univ. Ioan Mariș)
EH: Iată-ne ajunși la începuturile activității dvs. publicistice în Canada, cu apariția volumului „Confesiuni pentru două generații”. Despre ce este vorba?
AE: Suntem făcuți să gândim. Amintirile ar trebui să rămână acolo unde le este locul, dar, de multe ori, imaginea lor este atât de puternică încât ne este foarte greu ca să ne debarasăm de ele. Şi, uite, aşa se naște poezia! Am lăsat, la plecarea din ţară, într-un loc sigur, manuscrisele mele. Aşa am aflat că nu există nimic „sigur” pe lume! Am avut, în schimb, norocul să regăsesc, printre cele câteva cărţi pe care le-am putut aduce cu mine, poezii scrise pe unele dintre spațiile goale ale acestora, și le-am readus la viață. Din păcate, după cum ne este obiceiul, lăsăm poeziile să zacă pe fundul unui sertar. Același lucru s-a dovedit valabil și în cazul meu, până când, dorind să arăt celor apropiați că dacă iau poeziile scrise înainte de a pleca din țară, poezii care au stat neatinse o perioadă lungă de peste 20 de ani, și mai adaug la ele și câteva poezii mai noi, s-ar putea să se găsească o editură care să le ia în serios.
În anul 2003, urmând sfatul unui binevoitor, am contactat Editura Tribuna din Sibiu. Ideea a fost salutară. Coordonată de Directorul general Emil David, editura m-a onorat cu serviciile ei. Prezentările făcute la Sibiu, Mediaș, Râmnicul Vâlcea, Brașov și București, mi-au rămas neșterse în memorie. Am cunoscut mulți oameni de litere și mi-am făcut mulți prieteni. Lansarea montrealeză a volumului a avut loc la Centrul Cultural Român, 8060 Ave Christophe Colomb, Duminică, 26 octombrie 2003. Restul este istorie!
EH: Mi se pare că deslușesc în ordinea cărților dvs. publicate și treptele spirituale, metafizice pe care ați urcat în creația literară odată cu trecerea anilor. La lansarea volumului „Limba română, poezia sufletului meu” din 12 noiembrie, Carmen Doreal spunea că opera dvs. poetică „arată o cale de cunoaștere unificatoare.” Iată că sub semnul ei s-au unit multe nume consacrate ale criticii literare din România, precum și colegi scriitori de la Montreal care au contribuit la realizarea volumului dvs. aniversar prin textele lor publicate în diverse reviste literare ce au fost strânse apoi de dna Țuțuianu. Felicitări! Spuneți-ne câteva cuvinte despre carte și despre lansare ei la Montreal.
AE: Poeții, exteriorizându-se, încearcă să se elibereze de contemplațiile izvorâte din condiţia noastră umană atât de particulară, aceea de a fi conștienți de propria noastră existență. Treaba nu este chiar atât de ușoară, iar urcușul, pe „Treptele” despre care vorbiți, trebuie să conțină acel sâmbure de adevăr, acel „ceva” care reverberează în noi, care ne face să percepem ceea ce suntem.
Cartea „Limba română, poezia sufletului meu” a fost tipărită într-un număr limitat de exemplare. Prin grija doamnei Emilia Țuțuianu, pe adresele tuturor autorilor din țară, care prin cronicile scrise au contribuit la alcătuirea ei, s-a asigurat expedierea a câte unui exemplar. Pentru colaboratorii canadieni, de expedierea exemplarelor m-am ocupat personal. Fiind o carte aniversară, cu un conținut care poate să-i intereseze în special pe acei ce vor să afle cam ce se spune despre poezia mea, n-am găsit de cuviință că ar fi cazul s-o popularizăm. Însă deschiderea ivită în zidul aproape insurmontabil ridicat de pandemie, a fost o ocazie care nu trebuia pierdută. Discuțiile purtate cu poeta Carmen Doreal, recent întoarsă din țară după lansarea cu succes a două cărți, au fost fructuoase. Rezultatul colaborării s-a văzut cu ocazia prezentării cărților noastre la Centrul comunitar Côte-des-Neiges. Revederea cu toți acei care au avut plăcerea și posibilitatea de a participa la dubla lansare de carte a meritat tot efortul.
EH: Aveți alte manuscrise în lucru?
AE: Cred că a venit timpul să-mi iau o vacanță. Dacă voi avea ceva în pregătire, veți fi printre primele persoane cărora le voi aduce la cunoștință. Sincere mulțumiri, dumneavoastră și doamnei Simona Pogonat, pentru includerea acestui interviu în paginile ziarului Accent Montreal.
Repere biografice
Născut la 6 ianuarie 1941 în București, Adrian Erbiceanu a absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza în 1959, apoi Școala Militară de Ofițeri din Pitești în 1962. Pasiunea sa pentru literatură l-a determinat însă să-și schimbe dramatic drumurile vieții.
Astfel, în 1974, pe când deținea funcția de comandant de companie al garnizoanei Mihai Viteazu, cere să fie trecut în rezervă. Se înscrie la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din București, la specialitatea de Limbă și Literatură Română, unde și-a încheiat studiile în 1970.
În 1979, Adrian Erbiceanu emigrează împreună cu familia sa în Canada.
Din anul 1969 colaborează cu poezii și reportaje la reviste militare, participă și câștigă premii la concursurile pentru „Cea mai bună corespondență”, organizate de gazeta Înainte. În aceeași perioadă îi cunoaște și poartă discuții literare cu scriitorii Nicolae Tăutu, Florian Grecea, Rusalin Mureșanu, George Florin Cozma și Adrian Dohotaru.
Debutul său editorial are loc în 2003 cu volumul de poeme „Confesiuni pentru două generații”, la Editura Tribuna (Tipotrib) din Sibiu.
