„Aveam cinci ani când tatăl meu s-a întors într-o zi de la pescuit cu un somn de nici două kilograme. Ne-a chemat pe toţi cei 16 copii în bucătărie şi a atârnat peştele de un cârlig. În prima zi am avut voie doar să-l privim. A doua zi ne-a lăsat pe fiecare să-l atingem. În a treia zi abia am primit câte o bucată din peştele afumat.” Este povestea pe care mi-a spus-o o thailandeză, cea mai mică dintr-o familie cu şaisprezece fraţi şi surori. Erau, fireşte, săraci dar povestea bătea în altă parte, de la crearea unor valori la stăpânirea dorinţei, de la educarea răbdării şi voinţei, la puterea de a rezista şi tentaţiei şi suferinţei. A zâmbit senină la sfârşit şi am înţeles că nu aştepta de la mine nici compasiune nici milă, nu voia să mă impresioneze, ci să-mi transmită cheia în care ar trebui să judec acea lume unde majoritatea covârşitoare trăieşte extrem de modest, fără furie şi fără să plănuiească viitorul mai departe de asigurarea bolului de orez pentru ziua următoare.
CITIȚI ȘI: Imperii de orez (I) – Bangkok
Asia este plină de astfel de lecţii budiste, hinduiste, creştine sau taoiste care în cele din urmă duc la o disciplină a trupului şi o împăcare a spiritului. Altfel muşuroiul acela de oameni ar lua-o razna, m-a făcut să înţeleg povestitoarea mea.
Din Bangkok plec spre cele două din vechile capitale istorice, Ayutthaya şi Sukhothai, trecând prin imperiul orezului care a ajuns până în America şi se vinde în supermarketurile noastre sub eticheta „Organic Jasmin Thai Rice”. Pâinea e doar pentru turişti. Ayutthaya, fondat în 1350, cunoscut sub numele de Siam, a fost timp de 400 de ani cel mai prosper regat din Asia. În 1765 forţele birmane au invadat şi devastat regatul care a capitulat doi ani mai târziu şi a fost aproape complet ars. Comorile de artă, bibliotecile şi arhivele au fost distruse, templele aduse în ruină, statuile de aur ale lui Buddha decapitate şi furate. Redus la haos şi foamete, regatul s-a dezmembrat şi diverse provincii şi-au proclamat independenţa sub generali sau membrii ai familiei regale. Tot ce a rămas din vechea capitală sunt ruinele impresionante ale palatului regal, parte din patrimoniul universal, protejate de UNESCO.
Am ajuns la apus la templul Chai Wattanaram, ruine de o frumuseţe magică în lumina roşiatică asemeni pietrelor arse care încă mai păstrează urmele gloriei Siamului. Există o tăcere specială în acest spaţiu încărcat de istorie, natura este încă mai puternică decât omul. Poţi auzi râurile, păsările, foşnetul frunzelor şi pe măsură ce se lasă întunericul liniştea devine şi mai grea, spartă de ţârâitul greierilor ori de strigătul câte unei păsări care îşi caută perechea. Mi-am amintit de nopţile la ţară din copilăriei mea, amestecul misterios de părăsire şi luare în posesie de materialitatea nopţii.
Sukhothai a fost prima capitală istorică a Thailandei, urmată de Ayutthaya, Thonburi, şi azi Bangkok. În marele regat Sukhothai, fondat în 1238 de doi fraţi, Bangklanghao şi Phameung, se construiesc timp de 200 de ani temple bogate, înfloresc artele şi comerţul şi pentru prima oară un stat thailandez devine puterea dominantă în sudul Asiei sub regele Ramkhamhaeng. Din păcate perioada de glorie este scurtă, după moartea regelui triburile îşi cer independenţa şi statul se destramă. Astăzi din vechea fastuoasă capitală a rămas doar un parc naţional adăpostind ruinele celor mai preţioase statui cu chipul lui Buddha, ruine de palate şi temple. Încep să mă obişnuiesc cu frumuseţea ruinelor şi aproape că ajung să văd prin ele fantasme de regi detronaţi şi capete sacre secerate, fragmente din istoria thailandezilor alternând triumful cu decăderea.
Thailandezii s-au mutat în secolul VII din spaţiul lor ancestral din sudul Chinei în Asia de Sud-Est, până atunci dominată de regate de origine indiană, ca Mon, Khmer şi Malay. Îşi întemeiază propriile state, începând cu Sukhothai, Chiang Saen şi Chiang Mai, numite regate Lanna, şi mai târziu, regatul Ayutthaya. Aceste state s-au luptat mereu între ele şi au fost sub atacuri devastatoare constante din partea Burmei, Vietnamului şi khmerilor. Regatul Lanna, numit şi Regatul milioanelor de câmpuri de orez se afla în Nordul Thailandei de azi şi din secolul 16 s-a aflat sub influenţa dominaţiei burmaneze. Drumul spre Chiang Rai şi Chiang Mai, azi atracţii turistice dar şi oraşe cheie în istoria Thailandei, e spectaculos. Treptat câmpurile de orez vor face loc unei vegetaţii luxuriante, păduri dese de tec – lemnul din care se fac statui religioase, mobilier şi casele thailandeze – culturilor de căpşuni şi litchi în zonele de nord, junglei şi legendarului râu Mekong.
Tocmai se încheiase sezonul ploios şi pe regiuni mari câmpurile erau inundate. Aşezările erau şi ele înecate, apa intrase în casele de lemn sau trecuse de pilonii pe care sunt ridicate, majoritatea extrem de simple, cu două camere şi o verandă care ţine loc de bucătărie, de locul unde se usucă rufele sau unde familia se reuneşte seara. Fiind cald tot anul şi din lipsă de spaţiu, veranda, chiar dacă îngustă, este cea mai importantă într-o casă thailandeză, şi în oraşe şi la ţară. Între înăuntru şi afară nu sunt existe mari diferenţe. În sudul Asiei se trăieşte mai mult afară, şi datorită climei în care nu există anotimpuri, doar sezonul uscat, rece şi ploios, şi datorită comuniunii cu natura, şi din necesitatea de a se mişca mereu pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Străzile orăşelelor prin care trecem sunt flancate cu saci de nisip, râurile sunt umflate şi recolta de orez actuală e compromisă. E multă munca în cultivarea orezului şi ea nu se încheie niciodată, pentru cele trei recolte pe an ţăranii fiind nevoiţi să-şi petreacă aproape tot timpul pe câmp. Ară pământul cu plugul de fier tras de boi sau de bivoli, sădesc firele de orez cu mâna făcând gropi în sol cu trei degete, cară snopii copţi cu spatele… şi după ce usucă şi aleg boabele, o iau de la început. Câţiva americani împreună cu care călătoresc opresc maşina pentru a fotografia ţăranii muncindu-şi pământul cu mâinile goale sau care cu boi trecând pe uliţele satelor. Pentru mine nu e decât o întoarcere în copilărie, bunicii mei nu cultivau orez dar arătau şi munceau la fel ca acei fermieri, cum le place ţăranilor thailandezi să fie numiţi.
Peste 85 la sută din populaţia Thailandei lucrează în agricultură. Orezul şi turismul sunt principalele surse de existenţă. MSG-ul din America (monoglutamat de sodiu, folosit pentru a amplifica gustul mâncării) vine din Thailanda, unde, în schimb, se mănâncă organic, totul e natural, nealterat de îngrăşăminte chimice, prea scumpe pentru a fi folosite de fermieri. Şi totuşi, media de viaţă e mult mai mică decât în America datorită condiţiilor de viaţă şi îngrijirii medicale precare…Tinerii thailandezi preferă însă McDonald, Burger King şi Pizza Hot, chiar dacă pizza are gustul naţional de curry.
Bucătăria thailandeză e savuroasă, cu 27 de ierburi şi condimente în formule speciale care îi dau distincţie şi caracter în marele cazan asiatic clocotind de arome. Am încercat să învăţ cum să combin ghimbirul şi citronela (lemon grass), pasta de ardei şi laptele de cocos, uleiul de peşte şi busuiocul dulce, frunze de dafin şi cardamom pentru a reface acasă, măcar pentru bucuria prietenilor, pad thai sau curry chicken. Am şi strecurat pe fundul valizei câteva rădăcini şi ierburi uscate care mi s-a spus că ar da un gust special, cu riscul să fie depistate de câinii antrenaţi din aeroporturile americane. Şi am mai ascuns într-o carte şi o frunză din Budhy tree, copacul sub care Buddha medita şi ţinea primele lecţii despre calea de mijloc.
Dacă au nenorocul ca musonul să aducă precipitaţii abundente compromiţându-le recoltele de orez, de disperare unii fermieri în căutare de lucru iau calea Bangkokului, un oraş deja suprapopulat unde ajung să trăiască practic pe stradă fără să-şi poată permite închirierea unei camere. De-a lungul timpului sărăcia şi disperarea i-a împins pe ţărani la acte mai tragice: şi-au vândut fetele frumoase traficanţilor din Bangkok pe câteva sute de dolari. Industria turismului a proliferat, nu neapărat legată de palate, ruine ori templele aurite cu Buddha – culcat sau mergând, bărbat sau femeie, îmbrăcat de regi, furat de thailandezi de la khmeri şi de birmanezi de la thailandezi. Saloanele de masaj au început să-şi schimbe noaptea destinaţia. SIDA a făcut ravagii în marile oraşe în timp ce în multe aşezări de la ţară au început să apară case frumoase, construite din banii fetelor întoarse acasă după anii „lucraţi” în Bangkok… Trecem prin câteva astfel de sate şi oraşele prospere, în drum spre Triunghiul de Aur, leagănul opiumului, un alt flagel care a lovit Thailanda crescând şi mai mult atracţia turistică… Altfel, în Thailanda sunt interzise şi prostituţia şi drogurile. Ceea ce nu i-a descurajează nici pe băştinaşi, nici pe străini.
Urmează o zi intensă. Încercăm se evităm centrul oraşului Chiang Rai care după ora 21 se transformă într-un imens bazar forfotind mult după miezul nopţii. Ne refugiem în resortul hotelului aşezat magnific pe marginea unui râu, într-un parc cu poduri suspendate şi flori exotice, şi ne aruncăm în piscina înconjurată de magnolii, palmieri din care atârnă papaya, nuci de cocos sau banane pitice. Noaptea visez aglomerat, ruine în flăcări, fantome cu chipul lui Buddha ieşind din câmpii verzi. O bătrână cu pielea arsă de soare îmi spune că poate ghici viitorul în boabe de orez.
