Pentru că, în curând, unul din numele mari ale comunității românești de la Montreal, Vladimir Paskievici, va împlini venerabila vârstă de 90 de ani și pentru că mă număr printre cei care au avut privilegiul de a-l cunoaște mai îndeaproape și a beneficia, pe plan intelectual, de sfaturile și ajutorul său neprecupețit, îmi permit această scurtă evocare a momentului când l-am cunoscut. Evocare, înainte de toate, a omului Vladimir Paskievici și nu a profesorului emerit de la École Polytechnique sau a specialistului de talie mondială în fizica nucleară despre care au scris (și cu siguranță vor mai scrie) mulți alții.
L-am cunoscut pe domnul Paskievici acum mai bine de un deceniu, la Montreal, în condiții ce țin aparent de hazard. Dar doar aparent, căci întâlnirea noastră, în concursul de împrejurări de atunci, era menită să se producă. Dânsul, ieșit de ceva vreme la pensie, tocmai își definitiva Memoriile, un proiect de anvergură, acoperind o viață de exilat trăită pe trei continente, o bună parte din evenimentele descrise acolo derulându-se în metropola canadiană aflată pe malurile Sfântului Laurențiu, în epoca de după cel de-al doilea război mondial. Un text deosebit de interesant, din care fuseseră publicate câteva fragmente și care atingea – direct sau indirect – și raporturile avute de-a lungul timpului de autor cu cei din comunitatea română montrealeză, căreia îi aparținea de circa jumătate de secol. La rându-mi, proaspăt înscris la un doctorat în istorie, la Universitatea Laval din orașul Quebec, cu o teză ce privea tocmai istoria comunității române montrealeze de-a lungul secolului XX, nu puteam rămâne insensibil, date fiind preocupările mele intelectuale, la „oferta” inedită făcută de memorialist prin intermediul presei de limbă română din Montreal, aceea de a trimite benevol tuturor celor interesați – prin e-mail – fragmente ample din respectivele Memorii, poate și din dorința de a „verifica” interesul publicului pentru lucrarea încă nepublicată.
Cum numele de Vladimir Paskievici nu-mi era deloc necunoscut – îl întâlnisem, înainte de toate, în celebra Enciclopedie „Români în știința și cultura occidentală”, apărută în Statele Unite, în două ediții (1992 și 1996), unde figura alături de toate numele „grele” ale exilului românesc ca unul care contribuise decisiv la progresele înregistrate în ultimele decenii pe plan mondial în domeniul fizicii nucleare – i-am scris imediat de la Quebec, unde locuiam, autorului-memorialist, manifestându-i interesul meu pentru textul său autobiografic în curs de definitivare. Adăugam, cu același prilej: „Întrucât sunteți o personalitate marcantă a comunității române montrealeze, m-ar interesa punctul dumneavoastră de vedere asupra evoluției acestei comunități în ultimii 50 de ani. […] Dacă lucrul acesta este posibil, v-aș fi profund recunoscător. Duc mare lipsă de surse/puncte de vedere legate de subiectul meu iar un punct de vedere obiectiv, cum este cel al dumneavoastră, n-ar face decât să dea o greutate mai mare lucrării mele”.
Răspunsul interlocutorului meu n-a întârziat să apară, în cursul aceleiași zile de final de ianuarie 2009 primind un amplu mesaj, redactat pe un ton cordial, cu care aveam să mă obișnuiesc în timp, din care rețin: „Vreau întâi să-ți spun că sunt absolut încântat că cineva – un român – face o teză de doctorat asupra istoriei comunității românești din Montreal. Unul din proiectele mele scumpe – dar care nu a reușit – a fost să lansez o subscripție în comunitate pentru a încuraja financiar un student în realizarea unei teze de doctorat asupra acestui subiect. Pentru mine, este o datorie față de istorie (și față de oameni). Așa încât, fii convins, te voi ajuta la maximum, după posibilitățile mele. […] Cu același mare regret trebuie să-ți spun că din primii români veniți la Montreal din prima generație de după război, cei mai mulți au murit, sunt foarte bătrâni (și retrași sau cu mari lacune de memorie) sau în vârstă. Nu mai sunt mulți, așa că grăbește-te! […] În ceea ce mă privește, în Memoriile mele n-am vorbit decât de românii cu care am avut de-a face sau care m-au interesat. Tabloul pe care îl fac despre ei n-are pretenția de a fi realitatea istorică, ci o reconstituire a memoriei mele, prin prisma valorilor mele […]. Poate vii într-o zi la Montreal și atunci ai putea întâlni câteva persoane serioase care păstrează încă memoria celor întâmplate în vechea perioadă și care pot interpreta așa cum se cuvine cele ce s-au petrecut în comunitate… ”.
Cu aceste rânduri, de o parte și de cealaltă, avea să debuteze lunga corespondență dintre mine și domnul Paskievici, corespondență care se întinde astăzi pe mai bine de un deceniu și numără sute de e-mailuri trimise de ambele părți. Două luni mai târziu după primele mesaje plecam acasă, la părinți, la Montreal, ocazie cu care aveam să-l întâlnesc personal pentru prima oară pe interlocutorul meu. Locul întâlnirii, restaurantul-cafenea Rockhill, din Côte-des-Neiges, a devenit ulterior locul unde vom purta – în doi sau în prezența altor nume importante ale emigrației românești de la Montreal – nenumărate discuții asupra temelor comune care ne preocupau.
Tot acest context mi-a oferit șansa să-l cunosc pe Omul Vladimir Paskievici și să mă inițiez – datorită dânsului și contactelor deosebite prilejuite de dânsul printre românii ajunși la Montreal între 1945-1989 – în multe din tainele comunității românești de la Montreal din perioada „războiului rece”. Din acest punct de vedere pot afirma fără teama că mă înșel că Vladimir Paskievici mi-a oferit pentru perioada 1945-1989 din istoria comunității, dincolo de detalii, ceea ce mi-a oferit un alt nume din comunitate – mă refer aici la Constantin Lazurek – pentru perioada 1900-1945 și anume „cheia” profundă a înțelegerii respectivelor perioade.
În plus, în Vladimir Paskievici am întâlnit concomitent două calități definitorii care mi l-au făcut drag și anume aceea de descendent al burgheziei românești interbelice cu tot ce aceasta a dat mai bun societății și culturii românești de dinainte de instaurarea comunismului, dar și figura-tip, prin definiție, a exilatului român de orientare democratică, care odată ajuns în Lumea Liberă, a căutat să-și depășească cu demnitate condiția și să se formeze /afirme la cele mai înalte niveluri în domeniul său de expertiză, făcând cinste – voit sau indirect – și națiunii căreia îi aparținea prin naștere.
Sunt toate acestea destule motive, cred, pentru care acum, la ceas aniversar, să mă gândesc cu recunoștință la cel căruia i-am dedicat aceste rânduri, dorind să-i mulțumesc public pentru a-mi fi fost un adevărat mentor printre meandrele trecutului comunității românești montrealeze și să-i urez din toata inima un călduros La mulți ani cu ocazia aniversării care se apropie!
