de Mircea Munteanu

De ce au pierdut românii pasul cu Occidentul? Motivele sunt externe, dar mai ales interne și au de-a face cu faptul că România a fost mult timp o societate agricolă, că a avut o structură socială ce a înfrânat progresul, precum și elite iresponsabile.

Rămânerea în urmă a României față de Europa este un subiect larg dezbătut în viața noastră culturală, având în prim planul dezbaterilor istoricii, deși ar trebui să fie filozofii istoriei (cu totul altceva).

S-au făcut multe afirmații, nu are rost să le reiau. Nu mă interesează polemica. Doar afirmarea unui punct de vedere personal. Ceilalți vor judeca și vor accepta sau nu ideile mele. Nimeni nu deține puterea absolută de a decela trecutul. Lăsăm la o parte interesele materiale ale unora din cei ce scriu. Sau ordinele. Nu putem să ajungem la o cunoaștere acceptabilă a trecutului decât prin încercări repetate și schimb de idei. Prin urmare, consider că românii au pierdut pasul cu Occidentul din câteva motive foarte clare. Externe și interne.

Să începem cu motivele externe, atât de dragi dictaturilor noastre din toate timpurile. În secolele XIV-XV, românii își făuresc state medievale puternice, care arbitrează politica în zonă. În întreagă Europă, statele feudale medii sunt în ascensiune, ca o reacție la fărâmițarea feudală excesivă, anterioară. Dar din sec. XVI, statele feudale medii pălesc în fața imperiilor în formare. Otomanii, polonezii, spaniolii, francezii (chiar și ungurii) reușesc să facă state mari, foarte mari. În mod firesc, statele medii cad într-un con de umbră, sunt cucerite sau trec sub suzeranitatea statelor mari.

Acesta este un prim lucru care ne afectează. Și nu ține de noi. Este adevărat, nu este un criteriu absolut.

Ungaria va dispare ca stat medieval în secolul XVI, Polonia în secolul XVIII. În același timp, italienii și germanii vor rămâne organizați în mici stătulețe medievale până în secolul XIX. Și nu sunt – sau au fost – înapoiați cultural, tehnic.

În al doilea rând, trebuie să ținem cont de schimbarea axului comercial al Europei. De la Mediterană – și lumea sa – la fațada atlantică. Acest lucru ne aruncă într-o zonă economică secundară. Afaceri mai puține și mai mici, cu consecințe inevitabile pe termen lung. Dacă legătura Constantinopol-Baltica sau Ungaria – era importantă și ne menținea în fluxul comercial european, noile rute importante ne ocolesc.

Legăturile comerciale erau menținute de negustorii din Levant și italieni. Și aici se făcea contact cu polonezii, nemții, ungurii. Puțini știu că cetatea Chilia a fost stăpânită și de munteni, și de ardeleni, și de moldoveni. Pe rând, după ce a fost preluată de la bizantini/italieni. Până la urmă turcii au tranșat problema cucerind-o, necazul schimbării rutei comerciale fiind dublat de necazul expansiunii otomane în bazinul Mării Negre.

Problema aceasta arată că adevăratele drumuri comerciale strategice ale României (au fost și) sunt două: Constanța/ Dunărea maritimă/ Polonia și Dunărea maritimă/ Buzău/ Nehoiu/ Întorsura Buzăului/ Brașov/ Arad/ Ungaria. Dacă primul revine în atenția politicienilor – vezi proiectele strategice dintre cele trei mări (Marea Neagră, Adriatică, Baltică) – al doilea este uitat. Și în loc să se lupte pentru aprobarea lui, se luptă pentru Iași/ Târgu Mureș, un proiect de mică anvergură. Dacă Moldova trebuie legată de Transilvania prin autostradă, trebuie făcută prin sud și adusă în comunicație și Muntenia și Dunărea Maritimă (Brăila, Galați, Tulcea). Este de importanță vitală pentru toată Europa, nu doar pentru noi. De menționat că primul proiect revine în atenția politicienilor europeni. Românii sunt… Și este atât de simplu să se construiască o cale ferată dublă, electrificată între Buzău și Brașov (nemții începuseră proiectul în cel de-al Doilea Război Mondial) și o autostrada pe traseul amintit.

Fără îndoială, schimbarea axului comercial european ne-a afectat puternic și pentru o foarte lungă perioadă, dar ea nu a fost singura lovitură primită. În secolul XVII începe să se formeze sistemul economic mondial modern. În acest context, Europa Centrală și de Est devine grânarul Occidentului. Apare refeudalizarea în est. Românii devin parte secundară a sistemului, atât prin otomani, cât și prin Habsburgi, ajungând sub stăpânire (directă sau sub suzeranitate) dublă.

Loviturile economice, conjugate cu limitările tehnice ale epocilor, au fost extrem de puternice iar românii s-au re-simțit. Domniile și-au pierdut veniturile din comerțul de tranzit, oștile domnești au regresat și în final austriecii au cucerit Transilvania și Banatul iar otomanii au instalat regimul fanariot în rest.   

La acest tablou trebuie să ne referim și la marile cantități de bani care au fost luate de la români sub formă de biruri, impozite, mită etc. În secolele XVI-XIX. Suma este impresionantă. A fost calculată, dar calculul e subiectiv. Nu este decisiv, cred eu. Banii oricum se cheltuiau (în administrație, armată. Dacă nu aveam manufacturile necesare pentru a da comenzi în interior, nu am fi fost decât un alt „acoperiș pe care se scurge o ploaie de aur”.) Dar, trebuie să amintim decapitalizarea sistematică, timp de secole, a economiei românești. Este o realitate istorică.

Astea sunt condițiile externe – importante, dar nu singulare. Răul cel mare a fost în interior.

Ca orice societate agricolă și încă izolată (am precizat mai înainte), românii au fost foarte tradiționaliști. Erau legați de lumea satului și agricultură. Meșteșugurile și comerțul erau practicate de alogeni – obligați, din moment ce ei nu dețineau pământ. Românii nu s-au implicat, nu au părăsit lumea satului. De ce?

Ca orice societate agricolă și încă izolată, românii au fost foarte tradiționaliști, legați de lumea satului și agricultură.

Românii erau organizați în obști sătești, ceea ce le asigura un trai decent și relativ egal (loc de casă, lot agricol, imaș pentru animale, pădure). Dacă părăseau obștea, nu mai aveau nimic și nicio protecție, nimeni nu-i ajuta. Plecarea din obște nu era decât pentru cei alungați, ca pedeapsă capitală, sau pentru cei cu bani, care nu mai voiau să suporte jugul comunității (cazuri izolate). Chiar și țăranii de pe moșii ezitau înainte să fugă, pentru că nu aveau unde. Fenomenul a existat, dar numai în anumite momente, nu a fost o permanență.

La orașe, sistemul breslelor era un sistem închis. Dacă nu uceniceai la un meșter, nu erai primit. Doar salahor (necalificat, zilier) dacă erau lucrări mari.

Acumularea de capital cea mai sigură și accesibilă era creșterea animalelor. Dar era lentă și periculoasă (hoți, epizootii, animale de pradă). Existând spații libere mari, satele puteau „roi”. Noile generații fără pământ plecau și întemeiau alte sate. Uneori la îndemnul domniei, care asigura scutiri de taxe pentru cei ce se așezau în „slobozii”, alteori la îndemnul boierilor, ce doreau să-și colonizeze moșiile. În esență, țăranii nu aveau interesul să plece din lumea rurală.

În același timp, la români nu a existat și nu există fenomenul investiției în societăți pe acțiuni. Un fenomen economic apărut în secolul XVI, inițial în Olanda, dar care s-a extins în toată lumea capitalistă și a cuprins și masele. Fenomenul e legat de lumea bursieră, dar nu numai. În felul acesta, micile economii familiale nu au putut fi fructificate și economia a rămas letargică. Acest fenomen există și acum. Românii nu au încredere în societățile pe acțiuni și nu există nici o legislație grozavă în domeniu (deși, dacă analizăm fenomenul, observăm că ciobanul care aduna oile de la oamenii din sat în turme mari când le ducea la munte, era tocmai o societate pe acțiuni. Și românii știau să calculeze cât lapte trebuia să ia fiecare om, în funcție de numărul de oi și producția lor, cum împărțeau pierderile etc. Sistemul nu a fost aplicat și în comerț/industrie.)

Nu cred că ortodoxia a jucat un rol de frână în istorie – poate acum, când Kiril (Patriarhul Moscovei – n.r.) vrea să transforme ortodoxia în ax ideologic al luptei antiglobalizare, la ordinul noului țar. Totuși, e de menționat că atunci când 30% din terenul agricol al țării e donat mânăstirilor de la Athos, sigur apar disfuncționalități economice interne. În primul rând decapitalizarea sistemului economic.

Neavând dreptul să batem monedă, în secolul XVIII pe teritoriul țării au circulat foarte multe monede. Aur și argint. Practic, mai toate monedele din împrejurimi, plus talerul-leu (olandez). Până la urmă, toate socotelile financiare (toate „catastifele”) se țineau în „lei”, devenit etalon și monedă de scont. A și devenit monedă națională după independență (interesant, nu am adoptat o monedă turcească, rusească sau austriacă; din instinct, fără să ordone cineva).

Structura socială a fost, și ea, o frână în calea progresului: câțiva mari boieri, ce controlau toată țara, alături de moșiile mănăstirești. În loc să avem o proprietate directă, unică și eficientă, am avut, în mare parte, o stăpânire mediată, pe părți de sat (moșteniri, datorii, zestre, vânzări limitate etc.) În acest fel, stăpânii satului erau îndepărtați de proprietate. Nu erau interesați în modernizarea exploatației. Adevăratul stăpân al satului era primarul, el administra moșia și împărțea recolta stăpânilor. El controla țăranii.

La acest lucru se adaugă spiritul „ciocoiesc” al stăpânilor. Mai general în Europa medievală, mai ales în est. La noi s-a păstrat mai mult timp. Boierii noștri au disprețuit țăranii și masele, în general. Și-au tocat banii pe lux și petreceri, neinteresându-i investițiile și economisirea. În opinia mea, sunt principalii vinovați de rămânerea României în urmă. În secolul XVIII s-a petrecut nenorocirea (să ne amintim că secolul XVII are realizări importante pe toate planurile).

Țăranii erau majoritari, cei mai mulți dependenți. Chiar după desființarea obligațiilor feudale, ei rămâneau legați de boier, pentru că nu aveau niciun mijloc de subzistență. Răzeșii și/sau moșnenii erau minoritari în masa țăranilor și plasați în general în zone de deal și munte.

În România a existat și o masă de robi (sclavi) romi, utilizați pe moșii ca muncitori la câmp și ca meseriași, fierari în special.

Orașele erau slab dezvoltate – maxim 20% din populație în 1945; mult mai puțin în secolele XVIII-XIX. Dezvoltarea lor apare în a doua jumătate a secolului XIX, când se dezvoltă infrastructura feroviară și începe o industrializare susținută de politica protecționistă a vremii.

În același timp e de semnalat natalitatea debordantă, care a dus la fărâmițarea continuă a proprietăților, sistemul nostru legislativ împărțind moștenirile egal între toți urmașii defunctului. De la Cuza tot dăm pământ la țărani și gospodăria țărănească tot fără pământ este datorită divizării sistematice între mai mulți urmași, la fiecare generație.

Deși consider că am pierdut pasul în secolul XVIII, în secolul XIX avem o revenire spectaculoasă, deși limitată, ajutați și de ideile masonice, care luptau pentru afirmarea statelor naționale, și de politicile economice protecționiste, la modă în epocă. Din păcate, al Doilea Război Mondial și expansiunea experimentului comunist ne-au tras înapoi. Mai ales finalul acestuia, materializat într-o dictatură personală.

Acum, revenirea românilor a fost sistematic gripată de „siloviki” autohtoni, pentru a-și păstra privilegiile și puterea în societate. Mai nou, „rondoul” politic făcut de Rusia tinde să atragă în vârtejul creat toate țările foste comuniste, controlate (încă) la nivelul conducerii și al noilor îmbogățiți. Evident, România nu putea să scape.

Deci, condiții externe și interne obiective și o elită iresponsabilă. În secolul XVIII și acum.

Acest articol a apărut și în revista online Acum.tv și a fost preluat cu permisiunea dlui Ștefan Maier, redactor-șef.

CITIȚI ȘI:
Amintiri din beciurile Securității lui Ceaușescu

Despre mândria de a fi român la centenar