Înaintând în vârstă, am ajuns să înţeleg diferit dragostea. Ar trebui ca în şcoli să existe o materie special dedicată dragostei, să nu mai fim lăsaţi să descoperim singuri, pe propria piele, făcând toate prostiile posibile (şi de cele mai multe ori nesupravieţuindu-le moral sau chiar fizic), ce înseamnă să iubeşti. Şi nu mă refer, evident, la o materie în care să fim învăţaţi să iubim, căci asta depinde de personalitatea fiecăruia. Dar cel puţin să discutăm, să problematizăm, să comunicăm. Să cunoaştem cel puţin exemple – şi literatura sau jurnalismul abundă în acestea – despre ce NU este dragoste. Cât de uşor ne-ar fi, având creierul cât de cât antrenat pe acest subiect, să ne înţelegem mai bine pe noi înşine dar şi pe ceilalţi! Cu cât mai uşor ne-ar fi să devoalăm minciuna şi prefăcătoria, chiar atunci când colportorii lor nu au ei înşişi habar că se prefac!

Dragostea adevărată are puterea unei valute forte cu care poţi cumpăra orice, inclusiv dragoste. Ea dictează dincolo de instinctul de conservare şi permite persoanei care o trăieşte să ia conştientă decizii despre care ştie de la început că îi pot schimba viaţa, inclusiv în rău, pentru tot restul zilelor. Aşa se întâmplă de exemplu în cazul celor care donează un rinichi pentru un cunoscut sau pentru un oarecare. În faţa acestei evidenţe nimeni nu poate nega capacitatea acestor oameni de a-și iubi semenii, de a se înălţa într-o sferă foarte rarefiată a rasei umane în faţa căreia mă înclin şi mă rog.

Poţi să te iubeşti cu adevărat chiar pe tine însuţi (nu e nimic rău în asta, până la un punct…) iar aceasta să-ţi dea o capacitate neobişnuită de a rezista ani şi ani de zile în adversitate, lucrând cu obstinaţie la un proiect. Ori poţi servi pe cineva, necondiţionat şi cu stoicism, fie că este vorba de exemplu de o persoană infirmă fie că este vorba de propriul copil, cât se poate de normal, fie că este vorba pur şi simplu de cineva pe care îl admiri. Din orice unghi am privi însă, dacă o persoană iubeşte cu adevărat, trece cu brio  toate testele de anduranţă pe care i le oferă viaţa în legătură cu obiectul dragostei sale pentru că răspunsul la aceste teste este instinctiv şi funcţionează pe principiul natural al efortului minim.

Dragostea, ca şi viaţa care o generează, nu este o fotografie, ci un film. Trăirile noastre, atât de dependente de variaţii infinitezimale în chimia creierului, își schimbă, în timp, centrele de greutate. Cred însă că orice om normal are nevoie de alimentarea dragostei sale, măcar din când în când, din alte izvoare de dragoste, pentru a o menţine vie. Altfel, la un moment dat realizăm că pedalăm în gol de multă vreme, şi toată obstinaţia cu care ne-am dedicat unei cauze, unei persoane, unui vis, se evaporă şi ne simţim trădaţi, nefericiţi, singuri şi gata de schimbare, în căutarea unui alt ţel.

Din această perspectivă, pentru că am părăsit România pentru a mă stabili în altă ţară, este o dovadă clară că, dacă am iubit vreodată România, atunci când am luat decizia respectivă, îmi cam trecuse. Dintr-o dată nu am mai acceptat limitările din viaţa mea care aveau să nu se mai schimbe, prin rămânerea acolo unde eram, niciodată. Dintr-o dată am decis să nu mai trăiesc pe termen nelimitat în acel tip de adversitate cotidiană specific României (deşi adversitatea de lungă durată îmbracă multe forme şi n-am scăpat de ea nicăieri unde am ajuns). Dintr-o dată nu am mai acceptat sacrificiul pe termen nedeterminat în numele unei cauze care îmi era propovăduită, pe care cei care o trâmbiţau o călcau în picioare pe ascuns, cu voiniceala ce le-o dădea iluzia că ar fi fost vorba numai de un compromis de moment „până se vor regla lucrurile”. Şi s-a văzut unde au dus aceste „mici compromisuri”.

Cred că dacă românii s-ar iubi între ei cât de puţin şi ar fi cât de puţin uniţi, lucrurile ar sta altfel. Pentru că, mărturisesc, nu am plecat din România din cauza duşmanilor ci din cauza prietenilor. Nu de inamici şi de proşti m-am despărţit – aceştia sunt „forţe ale naturii” cum îi mai numesc uneori, şi nu scapi de ei niciodată, orice-ai face… îi întâlneşti peste tot: la serviciu, în trafic, în propria familie. Am plecat din cauza celor apropiaţi, a celor inteligenţi, a celor educaţi şi „binevoitori”.

Am realizat într-o bună zi că dragostea mea pentru ei nu se alimentează din niciun izvor limpede care să curgă şi în sens invers. N-am simţit că se acumulează undeva un cât de mic prinos de dragoste de ţară şi de oamenii ei, contribuit nu de toţi (să fim realişti) dar măcar de un număr relevant de cetăţeni, în aşa fel încât valoarea acestei iubiri să se răsfrângă asupra tuturor, dându-le o speranţă măcar din când în când că o ţară este şi altceva decât „fiecare pentru mămăliga lui”. Şi mi-a trecut. Mi-a fost mai uşor să mă despart decât mi-am închipuit vreodată. Şi nu sunt singurul în această situaţie.

CITIȚI ȘI:

Ce este fericirea?
Despre zero-toleranţă
Nevoia de anormalitate