Nu vă aşteptaţi să găsiţi răspunsuri definitive în acest articol. Veţi găsi mai degrabă întrebări.

Odată această clarificare făcută, mă simt cu inima mai uşoară având în vedere subiectul de reflecţie pe care aş vrea să vi-l propun. Este vorba de posibilitatea unui dialog autentic, util, productiv, de substanţă, între persoanele religioase şi cele nereligioase. Despre acest dialog îmi pun şi vă pun întrebări, evident în speranţa că, în anumite condiţii un astfel de dialog este totuşi posibil. Dar să nu anticipăm.

Corect ar fi să vă spun câteva cuvinte despre mine, ca să nu existe dubii despre Ştefan Maier care îşi permite să abordeze asemenea subiect.

Sunt agnostic. Adică nu ştiu dacă există sau nu există Dumnezeu. Nu discutăm de religie, pentru că din acest punct de vedere este foarte simplu: nu sunt o persoană religioasă. Dar şi aici sunt necesare câteva precizări. Când spun că nu ştiu dacă există sau nu există Dumnezeu, mă refer la o entitate atotcuprinzătoare şi atotştiutoare, aşa cum este definită de religii şi mai ales o entitate cu care omul să poată interacţiona sub o formă sau alta, de exemplu atrăgând bunăvoinţă asupra lui prin rugăciuni, ritualuri, sacrificii, acatiste. Mai mult, nu ştiu nici dacă există un altfel de Dumnezeu, omniprezent, omnipotent, deterministe, sau cu caracteristici probabilistice cognoscibile. Aşa se face că nu frecventez instituţii religioase iar dacă aud că acceleratorul de particule de la CERN va cauza Sfârşitul Lumii, nu pot decât să zâmbesc, amintindu-mi de anii când am lucrat sub îndrumarea profesorului Friedlander la simularea cascadelor de particule care trec în fiecare secundă prin noi „ca prin brânză”, accelerate de câmpurile Fermi, îmbătrânindu-ne ireversibil şi creând noi mutanţi, la dispoziţia selectivă a Naturii.

Dar n-am intrat niciodată într-o biserică, moschee, sinagogă? Cum să nu! Am intrat în multe aşezăminte de cult religios. Ba chiar în biserică am participat şi la propriul botez creştin ortodox şi la cel al copiilor mei. Cu botezul meu a fost mai complicat, deoarece s-a produs în mod conspirativ, complotistele fiind bunica din partea mamei şi o prietena de-a ei. Îmi aduc aminte şi acum de apa rece din cazanul de botez al Bisericii Albe din Bucureşti. Aveam aproape nouă ani şi, împotriva voinţei tatălui meu evreu, bunica mea româncă m-a restituit „credinţei strămoşeşti” – cum probabil gândea ea la nivelul ei de educaţie – altfel o femeie de o bunătate infinită, care avea să moară doar trei ani mai târziu într-un absurd accident auto a cărei victimă, dacă nu m-ar fi obligat să schimbăm locurile cu câteva minute înainte, poate aş fi fost eu. Există un Dumnezeu! – vor exclama unii dintre dvs…

Bineînţeles, este mult mai comod de trăit într-un Univers ordonat, chiar dacă nu putem vedea, pipăi, mirosi, gusta, auzi Cine sau Ce este la originea ordinii. Este mult mai confortabil de trăit cu sentimentul că eşti ales, creat sau destinat a fi, decât cu gândul că eşti produsul unor probabilităţi infinitezimale. Pentru comparaţie, având în vedere faptul că în genere doar unul dintre sute de milioane de spermatozoizi fecundează ovulul (fapt recunoscut în prezent de majoritatea religiilor), este mult mai probabil ca un tată să câştige Marele Premiu de 300,000,000 de dolari la loto decât să aibă un anumit copil. Imaginează-ţi acum că tu eşti acel copil. E plăcut? E neplăcut? Are vreo importanţă?

Viaţa într-un univers ordonat nu serveşte doar celor religioşi. Unul dintre principalii beneficiari al ordinii devine Statul, care preia componenta educaţională submisivă a enoriaşului şi o exploatează sub formă de automatism de supunere în faţa instituţiilor proprii. E bine? E rău? E discutabil? În orice caz, aceasta este explicaţia de ce, practic în toate ţările, pentru a fi principal om de stat trebuie să fii şi religios, fiind un exemplu pentru popor (as fi vrut sa scriu „bobor” dar vreau ca în acest articol să păstrez imparţialitatea, indiferent de tendinţele sau convingerile mele). Această paradigmă a condus, cel puţin în România, la un mimetism absolut dizgraţios, dar asta este altă poveste.

O să mă întrebaţi de ce am optat pentru botezarea copiilor dacă nu sunt credincios. Am să vă răspund că nu sunt nici necredincios, iar ritualul botezului şi mai ales sărbătoarea care-i urmează sunt foarte plăcute. Cu o astfel de ocazie pot avea o discuţie urbană şi cu prietenii mei credincioşi iar dacă pentru asta nu e nevoie decât de un botez, putem spune chiar că merită.

Linii fine unesc pe de o parte Religia, Credinţa în Divin şi Transcedental şi Determinismul iar pe de altă parte Ştiinţa, Credinţa în Legile Cognoscibile şi Repetabile ale Naturii şi manifestările Probabilistice ale acestora. Iar din această încrengătură singura zonă de conflict este cea a credinţelor diferite, în clipa când ele încetează a fi doar opţiuni personale şi încep să acţioneze pentru a capta, prin forţă, propagandă sau mai subtil, prin educaţie, cât mai multe conştiinţe. Dacă mă veţi întreba dacă sunt de acord cu predarea religiei în şcolile publice copiilor în vârstă de până la 18 ani, vă voi răspunde un DA mare, în aceeaşi măsură în care se predă şi ştiinţa în acestea. În egală măsură mi se pare absurdă şi NU sunt de acord cu practicarea nici uneia dintre ele, în acelaşi context (şi mai concret, pe exemple: NU rugăciuni, NU cercetare fundamentală.)

De aceea dialogul dintre Ştiinţă şi Religie (şi elementele ataşate lor) trebuie moderat de o terţă forţă, aceea care se naşte prin unirea, tot cu o linie fină, a Ştiinţelor Sociale, centrate pe Drepturile Omului – şi mă refer, pentru a nu exista nicio confuzie, la documentul scris numit Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe care vă invit să-l recitiţi, măcar de curiozitate.

Putem avea un dialog în măsura în care dorim acest lucru, separând instituţional Ştiinţa şi Religia de Stat, concentrându-ne pe subiecte care ne apropie, evitând să împărtăşim credinţe personale celor care nu manifestă un interes pentru acestea, respectând şi tolerând. Nu în ultimul rând, înţelegând că Ştiinţa are un merit egal cu al Religiei în a-şi revendica titlul de Disciplină Spirituală. Dar în legătură cu această din urmă afirmaţie sper să se revină cu o altă propunere de meditaţie.

CITIȚI ȘI:

Cine ne sunt duşmanii?