La aproximativ un kilometru de Ipanema, una dintre cele mai cunoscute plaje din Rio de Janeiro, se află cea mai mare favela din Brazilia: Rocinha.
Rocinha este ceea ce se numește o favela pacificată, în sensul că dacă cineva cheamă poliția, se poate întâmpla chiar – in extremis – să apară un echipaj. Dealerii de droguri controlează mai departe așezarea, sunt imposibil de neutralizat, căci imediat ce elimini un mic șef local, se găsesc alții care să-i ia, instantaneu, locul. Armata intervine doar atunci când numărul crimelor crește peste o anumită limită. Ultima intervenție majoră a avut loc la sfârșitul lui septembrie 2017, ca urmare a unui război între bandele locale, soldat cu 9 morți.
Fiind considerată o favela relativ securitară (deși autoritățile, împreună cu localnicii din Rio, te sfătuiesc insistent să o eviți) a devenit un fel de atracție turistică. Există chiar străini care preferă să se cazeze acolo, căci prețurile sunt la mai puțin de un sfert față de cele din Copacabana sau Ipanema.
Un risc există, categoric: anul trecut au fost uciși trei turiști, doi dinte ei prinși în schimburile de foc dintre gangsteri, iar al treilea, o turistă spaniolă, a fost împușcată de poliție împreună cu șoferul-ghid, din greșeală, pentru că ghidul nu a auzit când a fost somat să oprească. Dar presupunând că nu ai ghinionul să fi prins între focuri, ești în relativă siguranță, atâta timp cât nu porți nimic de valoare la vedere.
Am ajuns în Rocinha într-o miercuri după-amiază, la începutul lui decembrie. Trecuseră deja mai bine de două luni de la ultima incursiune a armatei, mai întâlneai din vreme în vreme câte o patrulă militară într-un Jeep, sau câte un post de control pe la colțurile străzilor principale, dar atmosfera părea pașnică, iar militarii destul de relaxați.
Aveam drept ghid un localnic, un tip foarte inteligent, autodidact, care m-a făcut să înțeleg ce înseamnă să te naști și să trăiești în favela. De la el am aflat că localnicii nu plătesc nici un fel de taxe și că primesc de la guvern un fel de ajutor minimal, care le asigură hrana zilnică. Ajutorul e sub formă de bonuri care nu pot fi preschimbate decât pe alimente.
Rocinha e cel mai ieftin loc în care am călcat vreodată. Ca să vă faceți o idee, am băut un suc care a costat echivalentul a 10 cenți canadieni. Mi-e greu să cred că există un alt loc pe lumea asta în care să te coste mâncarea sau băutura mai puțin decât acolo.
Am mai aflat apoi că taxa de analfabetism este foarte ridicată, în jur de 60% și că abia de curând a investit guvernul în construcția unei școli, care însă funcționează doar 2-3 luni pe an. Faptul că copii au acces limitat la educația de baza are consecințe mai serioase decât pare la prima vedere, pentru că în Brazilia există puține licee și facultăți de stat, gratuite, iar concurenta e acerbă, ceea ce le răpește tinerilor din favela orice șansă de a reuși la examenul de admitere, dacă au trecut printr-o școală primară prea puțin (sau deloc) performantă. Ghidul meu consideră că aceasta este cea mai mare problemă, căci da, sigur, grație bonurilor pentru alimente supraviețuirea le este asigurată, dar ei vor să și trăiască, nu doar să supraviețuiască.
Poate că ar fi cazul să încerc să explic ce este o favela, pentru cei care nu sunt la curent cu termenul. Acest cuvânt nu are corespondent în română, dar cel mai apropiat termen aș zice că este cel de „ghetou”. Favela este un ghetou în care își găsesc adăpost cei mai săraci dintre săraci. În general locuințele lor sunt făcute din tablă, nailon și cartoane, căci, din cauză că nu au drept de proprietate asupra terenului, sunt deseori alungați, drept urmare nu au nici o motivație să își construiască locuințe durabile. Sunt așezate aproape fără excepție la înălțime, pe dealuri abrupte sau pe stânci, în locurile unde terenul este vacant pentru că nu are valoare, nu se pot construi locuințe securitare. Rocinha a fost, inițial, una dintre acele ghetouri mizere, dar pentru că era foarte aproape de oraș, a căpătat foarte repede proporții uriașe, iar autoritățile nu au mai fost capabile să evacueze lumea. Le-au permis, deci, să rămână pe loc, iar atunci oamenii au început să își construiască locuințe durabile („durabile” e lejer exagerat, pereții sunt atât de subțiri încât îți este teamă să te sprijini de ei), din cărămidă, cu unul, două sau trei nivele – pentru că dacă ai nevoie de mai mult spațiu, nu te poți extinde decât pe verticală – dar se mai găsesc încă și adăposturi încropite din cartoane, pe la periferie.
Pentru că, evident, nu și-a bătut nimeni capul cu planificarea, fiecare proprietar de casă și-a tras curent separat, de la stâlpii de pe strada principală. De aceea, uneori e greu să vezi cerul de pe aleile acelea înguste, căci vederea îți este obturată de mănunchiurile uriașe de cabluri care se intersectează într-o dezordine teribilă. Cu excepția magazinelor de la strada principală, nimeni nu are adresă. Dar și-au organizat un serviciu de poștă original: fiecare individ folosește adresa magazinului celui mai apropiat – cu aprobarea patronului, desigur – și este anunțat să își ridice corespondența când primește câte ceva.
Aleile acelea înguste care urcă în unghi puternic înclinat au un farmec aparte, în anumite locuri nu le poți străbate decât deplasându-te cu un umăr înainte, și cred că sunt responsabile, cel puțin parțial, de coeziunea comunității. Par să se cunoască cu toții între ei și se opresc să schimbe două vorbe când se întâlnesc. Nu te poți preface că nu l-ai văzut pe cel ce vine înspre tine, când trebuie să te lipești de pereți ca să-ți poți urma drumul, nu?
Locuitul în favela te menține în formă: cu cât stai mai departe de strada principală, cu atât ai mai mult de urcat, căci nici vorbă să încapi cu scooter-ul pe alei.
Pentru că o asemenea populație (aproximativ 150.000, după estimări neoficiale, căci dacă judeci după cele oficiale, orașul practic nu există) are nevoie de servicii, în Rocinha găsești cam de toate: alimentare, măcelării, restaurante, baruri, magazine de îmbrăcăminte și încălțăminte, de electronice, etc. Există și vreo două filiale de bănci, ba chiar au avut și un McDonalds, la un moment dat.
Majoritatea locuitorilor care au un serviciu lucrează în industria turistică. Sunt oameni prietenoși și muncitori. Și le simți instantaneu acea familiaritate, naturalețe, acea căldură sufletească pe care civilizația noastră a pierdut-o în urma urbanizării accelerate, acea obișnuință de a împărți spațiul cu alții, de a fi atenți la nevoile celor din jur. Trebuie să recunosc că asta a stârnit în mine o nostalgie difuză, deși sunt conștient de faptul că nu m-aș mai putea simți confortabil în acele împrejurări.
Am plecat din Rocinha seara, după o bere cu ghidul, la o terasă, unde am mai stat o vreme la povești. Mi-aș fi dorit să fi avut mai mult timp, să explorez favela pe îndelete. Mi se pare o lume fascinantă, în puternic contrast cu Rio de Janeiro, care are o alură atât de familiară, de occidentală.
Mă uitam în urmă în timp ce coboram coasta dealului, și-mi spuneam că, totuși, cea mai frumoasă priveliște o ai de acolo de sus, din vârful favelei. Pentru localnici, însă, trebuie să fie dureros să vadă, cu atâta claritate, unde se termină lumea lor și începe mirajul occidentului.
