Privind în urmă la începutul anilor 2000, mă regăsesc între diplomaţii care au alcătuit poate una dintre cele mai entuziaste echipe ale Ambasadei României la Washington. Erau vremurile în care ne luptam pentru ca România să fie invitată în NATO şi în Uniunea Europeană, în care încercam să convingem partenerii americani că suntem pe calea cea bună, rectificând din mers de la economie, justiţie şi sistemul de protecţie al copiilor abandonaţi, la educaţie, media, şi până la recuperarea diversităţii moştenirilor culturale româneşti, între care o sursă majoră a fost cea evreiască. Au fost şi rezultate ale acelei munci, atât cât ne-a stat în putinţă…
Puţini dintre cei care au alcătuit atunci această echipă, ulterior răspândită în cele patru puncte cardinale, nu au urmat cariere strălucitoare, atât în slujba guvernului României (ca ambasadori, oameni de stat cu funcţii majore) sau ca funcţionari internaţionali. Între aceştia puţini la număr se află şi subsemnatul, a cărui alegere a fost să accepte o poziţie profesională în SUA, renunţând la cariera diplomatică.
Nu scriu aceste rânduri pentru a comenta cum văd lucrurile sub forma unui bilanţ, dacă am făcut bine sau rău. Aş fi putut foarte bine să îmi termin misiunea, din care mai aveam un an (deşi mi s-ar fi părut oricum inacceptabil să desfăşor o activitate diplomatică avându-i ca şefi pe Ion Iliescu şi pe Adrian Năstase), şi să revin în România unde ne aşteptau pe toţi patru garsoniera proprietate personală pe care o deţineam în cartierul Militari şi, probabil, nişte posturi de răspundere (a se citi: „muncă de dimineaţă până seara”) în MAE şi, respectiv, la România liberă. Scriu pentru că de fapt de mult mă bate gândul să împărtăşesc nişte învăţăminte pe care le-am extras din viaţa într-o lume nouă, care mi-a oferit de multe ori mai mult decât dacă aş fi avut vreodată vreo legătură cu nomenclatura României, şi în loc să decolez spre SUA din cartierul Militari aş fi decolat de exemplu din Cotroceni sau din Primăverii.
Una din învățăturile pe care le-am desprins din viaţa în lumea nouă în care am aterizat (de data asta ca simplu inginer şi administrator de proiect şi nu ca diplomat en titre) a fost aceea că timpul nu are importanţă. Pare o afirmaţie paradoxală, dar totuşi despre asta este vorba.
Timpul este o modalitate convenţională menită să ne ajute a funcţiona ca societate, a ne sincroniza şi a comunica. La nivel personal însă şi în raport cu ceilalţi, nu Timpul este cel care contează ci Calitatea a ceea ce facem. În acest context mi-am amintit deseori de schizofrenia planurilor cincinale şi de cultura ţesută diabolic în jurul lor, mergându-se până la monumente de ridicol (îşi mai aminteşte cineva de „şlagărul” lui Gică Petrescu intitulat Cincinalu-n patru ani şi jumătate – sau sunt eu deja prea bătrân?). Ridicolul manipulării prin cerinţe imposibile legate de timp atinsese în ultimii ani ai dictaturii culmi suprarealiste în România – şi de asemenea îmi amintesc cum tatăl meu, inginer la Uzina de Maşini electrice, a fost destituit din munca de coordonare a producţiei pentru că n-a vrut să declare drept terminată producţia neterminată.
În SUA am învăţat că nu e nicio problemă să spui NU sau „nu pot decât în atâta timp, dacă e vorba să fac o treabă de calitatea cerută”. Concurenţa specifică unei societăţi deschise oferă clienţilor noştri şi posibilitatea de a obţine din altă sursă mai repede aceeaşi calitate pe care ar obţine-o de la noi (de multe ori cu costuri suplimentare semnificative), şi aceea de a ne acorda încredere, verificându-ne eventual pe parcurs că suntem pe direcţia cea bună în îndeplinirea a ceea ce am promis.
Din această interacţiune, fiecare ajunge, în timp, să se poziţioneze într-un mediu în care face faţă aşteptărilor, ajustându-şi propriile aşteptări de la viaţă în raport cu valoarea adăugată pe care o produce şi aproximativ la nivelul de calitate pe care îl produce. În această logică, faptele nu se mai pot manipula utilizănd parametrul „timp” – dar calitatea vieţii cuiva se poate îmbunătăţi crescând calitatea muncii prestate. Concomitent cu specializarea, de altfel, intervine şi uşurinţa în procesarea diferitelor cereri pe care ni le adresează cei care au nevoie de noi şi de aici, ca o consecinţă, o reducere a timpului necesar realizării aceleiaşi calităţi şi deci mai multă competitivitate, o recompensă mai substanţială. Însă nimeni vreodată nu va aprecia un lucru făcut prost şi care trebuie reluat de la zero sau mai rău, doar pentru că a fost realizat mai repede. De aici şi sursa titlului acestui subiect pe care vi-l propun spre evaluare şi comentarii. Poate că experienţa unora dintre cititori este diferită!
Eu mă gândesc că e mult mai bine nu doar să trăieşti într-un mediu în care aşteptările sunt reciproc onorate, dar şi să-ţi permiţi să afirmi că timpul nu contează, având libertatea şi, de ce nu, luxul de a te concentra asupra lucrului bine făcut, construind nu cărămizi nemuritoare, ci unele care durează cât le este termenul de garanţie.
