Interesul public pentru personalitatea lui Vlad Ţepeş nu reprezintă expresia preocupărilor pentru o etapă istorică puţin şi superficial cunoscută, care ar oferi de altfel suficiente argumente unei propagande patriotice, asemenea celor cu care operează discursurile identitare ale tuturor naţiunilor central şi est-europene. Faptele concrete ale personajului istoric sunt aproape ocultate de succesiunea duală de imagini propuse de abordări literare, artistice şi politice în ultimele două secole, a căror simplă trecere în revistă ar fi de natură să sugereze nu doar receptarea antitetică a mitului de către publicul românesc în raport cu cel european, dar printr-o tentantă şi poate necesară extensiune, superficialitatea cu care asimilăm paradigmele axiologice ale civilizaţiei moderne, mergând până la negarea lor absolută.

La mai bine de jumătate de mileniu de la sfârşitul violent al vieţii domnului muntean, ne aflăm într-o situaţie apropiată cu a eroului nostru, oscilând între tentaţia unei modernităţi ce reprobă violenţa, arbitrariul şi excesele, plasează în centrul preocupărilor generale viaţa şi drepturile individului şi plasează raporturile sale cu statul pe baze instituţionale, şi tentaţia unei tradiţii difuze, în care supuşii n-au devenit încă cetăţeni şi nu sunt convinşi că îşi doresc să devină, în care forţa motrice a progresului este generată de conducătorul suprem, a cărui putere se exercită discreţionar, iar orice excese pot fi girate de binele naţiunii.

Cele două faţete ale mitului Vlad Ţepeş, cea a principelui scelerat şi cea a restauratorului ordinii şi legii, cu geneza în succintele relatări medievale, au cunoscut maturitatea deplină în secolul al XIX-lea, graţie preluării agresive pe care autorii de literatură au realizat-o în domeniul scrisului istoric. Ele au dobândit dimensiunea unor personaje literare, pentru care trecutul medieval serveşte doar ca punct de plecare. Imaginea propusă de relatările de expresie germană se circumscriu caracteristicilor contelui Dracula, celebra creaţie a lui Bram Stoker, exploatată până la banalizare de publicistica de consum şi genuri ale cinematografiei.

Realitate și ficțiune

Ar fi de prisos o reluare a discuţiei despre incongruenţele între realitatea domnului român şi ficţiunea contelui de secol XIX, sau lacunele informaţiilor istorice pe care le vehiculează prozatorul. Aceste aspecte sunt suficient de bine precizate în prefaţa ediţiei româneşti a romanului. Totuşi, merită subliniată persistenţa unei anumite imagini de fundal, cu care autorul operează, aflată într-o stranie compatibilitate cu paradigmele medievale şi cu cele propuse de autorii iluminişti.

Spaţiul românesc şi în general Europa de Est continuă să fie un teritoriu exotic, în care supranaturalul cu dimensiunea patologică intrinsecă interferează cu viaţa reală. Imaginea localnicilor din Transilvania, cu geografia şi etniile sale ciudate, descinde parcă din relatările medievale despre monştrii cu chip omenesc din Ungaria sau din observaţiile călătorilor din secolul al XVIII-lea. În această osmoză subtilă între o perspectivă deja familiară cititorilor din Occident şi gustul pentru exotic al epocii trebuie căutată persistenţa acestei imagini şi tentaţia facilă de a-i căuta echivalenţe, fie şi parţiale, în realitate. Ea s-a impus definitiv în subconştientul publicului mai puţin interesat de restituirea critică a trecutului şi orice încercare de a-l convinge de falsitatea echivalenţei între Vlad Ţepeş şi contele Dracula are puţine şanse de succes.

Acest gen de public nu a cunoscut perspectiva propusă cu câţiva ani mai înainte de o creaţie literară românească de această dată, pe care norma educaţională şi propaganda oficială o vor fixa la fel de solid în mentalul colectiv al românilor.

Influența lui Eminescu

Puţini români nu cunosc celebra invocare pe care Mihai Eminescu o adresează la finalul Scrisorii a III-a domnului Ţepeş, chemat să epureze societatea românească de smintiţi şi de mişei. Ca şi în cazul precedent, această imagine îşi are propria ei biografie, propriul context socio-cultural şi ideologic. Sensurile sale profunde pot fi decelate de un examen al articolelor publicate de gazetarul Mihai Eminescu, pe atunci redactor al ziarului Timpul.

În tonuri de o violenţă pamfletară, aflate uneori la limita impusă de direcţia conservatoare a ziarului, poetul se angaja în campania de contestare a actelor guvernului liberal al epocii şi al efectelor pe care măsurile sale le generau la nivelul societăţii româneşti. Chiar dacă guvernarea lui Ioan C. Brătianu din 1876-1888 beneficiază azi de o receptare istoriografică mai curând pozitivă, chiar dacă ea a şi-a legat existenţa de momente-cheie din istoria României moderne, precum câştigarea independenţei de stat sau proclamarea regatului, acţiunile sale nu au întrunit aprecieri unanime.

Perspectiva eminesciană asupra unei Românii guvernate de o clasă politică străină de neam, coruptă şi fără legături cu tradiţia, se circumscrie criticii junimiste a formelor fără fond, postulată de Titu Maiorescu. Dacă junimiştii amendau caracterul radical al reformelor şi incompatibilitatea dintre instituţiile de import şi realităţile locale, ei nu negau necesitatea modernizării în sine, concepută însă într-o manieră organicistă, mai apropiată paradigmelor culturale germane şi anglo-saxone. Originalitatea viziunii eminesciene constă în invocarea ca antidot al răului adus de starea de lucruri din prezent a trecutului medieval, populat de apărători ai legii, încarnări ale demnităţii naţionale. Valorificarea evului mediu ca timp genuin al afirmării spiritului naţional este specifică romantismului, dar în acest caz opţiunea încorporează şi sensuri proprii.

Adevăr și legendă

Alegerea lui Vlad Ţepeş din panteonul eroilor trecutului nu se datorează meritelor sale de luptător anti-otoman sau datelor biografice, care ar fi putut sugera imaginea contradicţiei dintre individul de excepţie şi societate. Motivarea sa constă într-o reinterpretare a uneia din legendele pe care publicistica medievală le-a pus în circulaţie.

Conform acesteia, domnul care dorea să elimine din ţara sa hoţia şi moravurile rele, i-a adunat pe toţi tâlharii şi cerşetorii şi i-a ars de vii. Veridicitatea informaţiei este cât se poate de discutabilă, dar în  contextul literar menţionat, faptele care aveau rostul de a-i oripila pe cititori sunt invocate drept calea radicală de salvare de la degradarea situaţiei din România se-colului al XIX-lea. Condamnarea prezentului decadent şi apelul la soluţii extreme de purificare nu reprezintă o caracteristică a culturii române moderne. Dinamica dezvoltării capitaliste, cu cosmopolitismul şi etica sa, a dat naştere pretutindeni la reacţii critice, uneori de o virulenţă superioară discursului epistolar eminescian.

Motivul Vlad Ţepeş a rămas un reper pentru abordările ultraconservatoare din politica şi cultura românească şi a venit în întâmpinarea aşteptărilor acelor categorii sociale dezamăgite de sensul dezvoltării României şi de conduita mediului politic. Postura principelui care îi apără pe cei mulţi de abuzurile boierilor, motiv ce diferă spre exemplu de mitul bunului împărat, pe care propaganda aulică a reuşit să-l imprime în mentalul locuitorilor din ţările Monarhiei Habsburgice, a persistat în literatură, iar în momentul în care această imagine servea intereselor puterii, a fost integrată în discursul oficial. Forţa sa a rezidat în fracturile existente în societatea românească, între elita politică şi intelectuală şi mase, pe care schimbările structurale din secolul al XIX-lea le-au adâncit.

Relatările lui Vasile Alecsandri din perioada imediat următoare eşecului revoluţiei din 1848 de la Iaşi sunt revelatoare pentru antanta sui-generis dintre domn şi popor, îndreptată împotriva boierilor. Paroxismul acestei solidarităţi şi-a găsit expresia în instrumentalizarea cruzimilor atribuite lui Vlad Ţepeş la nivel de acte politice paradigmatice.

Figura lui Vlad Ţepeş a fost socotită suficient de populară să asigure succesul reafirmării curentului politic conservator, în contextul dezagregării vechiului partid în perioada interbelică. Liga Vlad Ţepeş a încercat să capitalizeze forţa simbolului medieval, iar alte curente ale dreptei politice, chiar dacă nu s-au identificat explicit cu el, l-au exploatat în cadrul mai larg al propagandei antidemocratice.

Reinterpretări actuale

Spre meritul său, istoriografia românească modernă s-a păstrat în limitele spiritului critic în ceea ce priveşte domnia lui Vlad Ţepeş. Fie că au dat credit surselor de epocă, fie că au propus reinterpretări ale acestora, niciuna din contribuţiile serioase ale exegezei medievale nu le-a trecut sub tăcere, nici în momentele în care optica oficială încerca să integreze tale quale paradigma literară în discursul istoric.

În schimb, puterea a reuşit să asigure justiţiarului creat în secolul al XIX-lea primatul în raport cu cruciatul din secolul al XV-lea. Vlad Ţepeş nu este perceput azi în maniera în care suveranii contemporani cu el de talia lui Ştefan cel Mare, Matya Corvinul sau Ivan Veliki au rămas în istorie. Admiratorii săi nu regăsesc pe cel care s-a opus cu succes cuceritorului Constantinopolului şi a păstrat cu mijloace excepţionale autonomia ţării sale. Ei se raportează la excesele sale, reale sau presupuse, pentru a combate viciile unei societăţi care nu se ridică la înălţimea idealurilor lor morale şi politice.

Preferinţa pentru dimensiunea macabră, reală sau prezumată a personajului medieval, admisă de practicile vremii sale dar anacronică în contemporaneitate, pune în cauză capacitatea noastră de a ne compatibiliza cu valorile lumii din care dorim să facem parte şi continuă să alimenteze o anume contestare subversivă tocmai a realităţilor pe care domnii români ai secolului al XV-lea le-au afirmat în scris sau pe câmpul de luptă, apartenenţa noastră la civilizaţia Europei creştine.

CITIȚI ȘI:

Ascendența aparentă a autocrațiilor capitaliste